Tehnica ar fi trebuit, la modul ideal, să conecteze oamenii, însă mai mult i-a înstrăinat. Cu cât ne-am tehnologizat modul de viaţă cu atât ne-am tehnologizat comoditatea. Este foarte uşor să dai Like, să discuţi la telefon, Skype, ori alte minunăţii, dar oare mai trăieşti clipele cu adevărat? Nu ştiu dacă generaţiile astea noi pot să mai înţeleagă cu adevărat ce înseamnă un angajament. Cum puteau ăştia – de dinainte de telefonie mobilă – să programeze întâlniri, chiar şi peste o săptămână!? Cum de ştiau că, peste o săptămână, fix la locul stabilit o să se afle persoana cu pricina?
Când poţi să schimbi totul din mers, am senzaţia că la fel o poţi face şi cu destinele celor din jurul tău. Mereu apare un telefon mai important, chipurile, mereu se găseşte ceva! Avem maşini, avioane, cuptoare, mixere, aparate sofisticate, practic avem orice ca să ne eliberăm de poveri şi totuşi nu avem timp? Ce paradox mai poate fi şi acesta? Boala omului postmodern – timpul! Eu aş spune că, mai degrabă, sunt opţiunile. Nu timpul este problema, ci faptul că mereu există alte opţiuni, ori pseudo-opţiuni, dacă le poţi numi aşa! Nu lipsa de timp e problema, ci faptul că alergi mereu printre opţiuni. Şi practic, faci altceva cu timpul tău! Şi asta nu înţeleg destui.