Primăvară nu e atunci când săruţi? Când totul se leagă şi cântă în acord cu bătăile inimii? Nu e când te strânge în braţe sau când se uită în ochii tăi? Dar mai ales când te cuprinde cu foc? De ce să nu iubim deşertul? De ce să nu ne spunem că iluziile pot fi mai concrete decât cimentul?
Primăvara poate veni oricând, căci simbolizează începutul, cheia, dacă vreţi, este „eterna reîntoarcere a aceluiaşi”, dacă ne gândim la Nietzsche, este Sisif pus la muncă de mirosul de ghiocei, de cântul păsărilor, este viaţă….până la urmă.
Sigur că primăvara începe odată cu sucombarea iernii. De aia simţim că totul se reia şi începe să se zbată, e dansul naturii care zvâcneşte în noi, ne fură, ne cuprinde! Totuşi, mai e un atu pe care-l are primăvara, speranţa! Nu cred că poate să existe primăvară fără un gram de speranţă. După ce totul a fost întunecat de ninsori, acum vine revanşa, nebunia pusă la muncă!
Primavara e o stare de spirit, nu o data atarnata in calendar.