Am învăţat că nu contează nimic, poate doar finalul. După ce tragi linia, totul se scurge, se ascunde de tine şi rămâi cu nimicul. Şi ce poate să te doară mai tare decât deşertul? Nu ai certitudini, nu ai vinovaţi, nu ai cauze, nici măcar efecte, ci sfâşieri năucitoare. De unde vin? Nici nu mai contează; timpul oricum e împietrit în nodul rupturii. Acolo, doar durerea şi gustul lacrimilor.
Unii au tot norocul din lume, nu e complicat, e simplu, onest, vine de la sine; în media lui, oamenii ăştia îşi văd de drumul lor, nemişcaţi, cimentaţi în raza asta aşa de străină de noi ceilalţi, gânditorii, falsificatorii de mituri. Şi nu e ca şi cum nu am încerca, dar poate că încercarea ne face să fim şi mai sceptici, să pierdem până la urmă esenţa pe drumuri mult prea alunecoase.
Dar s-a terminat, aşa cum se termină toate la timpul lor, mai întâi pentru tine, iar pe urmă pentru mine, niciodată în acelaşi timp. Pentru că vezi tu? timpul are un timp al lui, străin de mine, de tine, chiar şi de timp, iar acesta se încăpăţânează să danseze mefistolic în jurul deşertului, ne face doar cu ochiul, exact ca un şarpe meschin. Şi e frumos că acum pot să-mi dau seama de lanţul cauzal ce zace în mine, abia acum simt presiunea pe umeri, abia acum îmi dau seama cât de mult cântărea un sărut, o îmbrăţişare, niciodată atunci!