Am întâlnit foarte mulţi oameni care se plâng, sătui fiind, de faptul că unii nu se mai satură să se joace, că nu renunţă la arme, nu le pun jos şi preferă să se joace. Recunosc, am întâlnit şi eu situaţii asemănătoare! Totuşi, cum stau de fapt lucrurile?
Există două tipuri de a te juca. Cea la nivel de cuplu, acolo unde totul vine de la sine şi relaţia nu este pusă niciodată în pericol. Această joacă nu este pentru orişicine, e mai degrabă pentru cei care au ceva în cap, care au pus armele jos, dar ştiu că trebuie să întreţină cumva mirajul contopirii lor. Este joaca iubirii adevărate, care nu vine din orgoliu, ci din frumuseţea altruismului, a purităţii suave. Şi asta nu înseamnă că e vorba de angelic, e chiar antrenant, dar există nişte limite nescrise, ambii conştientizând că nu pot trăi unul fără de altul.
Al doilea tip de joacă este la nivel de ego. Această joacă distruge cuplul, pentru că trece dincolo de limite. În fapt, este o delimitare şi fixare a puterii. Aici unul dintre combatanţi, ori ambii, nu vrea/vor să renunţe la arme, pentru că iubeşte iubirea, mai ales proiectul ei, adică modul în care o priveşte şi o postulează, ca o axiomă ieftină, şi nu omul de lângă el. În fapt, omul este doar adaos la egoism, poate să fie, poate să nu fie, în acest tip de joacă e vorba mereu doar de o singură persoană. Sigur că, aici, ambii pot fi egoişti. Cel mai trist este când se întâlnesc două persoane din lumi diferite, una care este dispusă să ofere totul, iar alta care să corupă totul.
De ce apare greutatea? Pentru că aceste două modalităţi prin care ne jucăm, la nivel de plăsmuire, sunt la fel, nu diferă. Să te faci că nu răspunzi la telefon este acelaşi lucru şi dacă te iubeşti pe tine şi dacă iubeşti sincer. Însă, în primul caz, o faci până la limită, pentru că îţi permiţi să calci în picioare, iar în al doilea o faci până când nu te mai lasă inima!
Deci, există două tipuri de a te juca. Ele se confundă şi ne pun mereu la încercare. De aia, de multe ori, avem impresia că avem parte de iubire de acolo de unde nu avem de fapt, şi că nu avem parte, culmea, de acolo de unde avem. Cum am mai spus, iubirea are nevoie de un gram de înţelepciune, nu este pentru oricine, nici nu trebuie să fie, altfel ar fi banală, ar fi pentru toată lumea. Sigur că omul postmodern, obişnuit să aibă, să domine, nu-şi închipuie că nu poate să aibă parte de iubire în viaţa sa, doar e la raft, la reduceri, oricând, trebuie doar să bată din palme!