Când eşti pus în postura de scriitor, te dedublezi. De fapt, nu faci decât să te laşi condus de un for interior ce îţi este străin. Produsul finit? E simplu! În momentul aruncării în piaţă nu îţi mai aparţine, nu mai ţine de tine ca plăsmuitor, e pur şi simplu altceva. Şi nu e vorba numai de scriitură aici, e vorba de arte în genere, fie că vorbim de teatru, muzică, film, pictură, toate presupun o deschidere stranie dinspre personalitate. De ce stranie? Pentru că nu este în totalitate proiectată dinspre conştient, ci mai degrabă dinspre inconştient. Şi poţi spune, într-un fel, că este parte din tine, dar oare este în totalitate, îţi mai aparţine cu adevărat într-un plan al ontologicului? Evident, din perspectiva drepturilor de autor, lucrurile sunt clare, dar noi acum nu punem accentul pe partea mundană a proiectelor artistice, ci pe partea ontologică.
O altă idee ce poate susţine acest travaliu – luciditatea nu poate fi continuă. Dacă ar fi, atunci am ajunge la un soi de nebunie, deci luciditatea este un punct de maximă intensitate, cum ar fi spus Cioran, ce dispare cum apare. Practic, nu poţi să fii lucid tot timpul, ori în termeni artistici, nu poţi „să ai har mereu”, există un timp al timpurilor care dictează fondul proiectivităţii afective. Şi atunci, trebuie să înţelegem că artistul poate să fie banal prin excelenţă în viaţa de zi cu zi! Scriitorul, în prima instanţă, merge la bancă, îşi plăteşte facturile, e ocupat cu treburi cotidiene, nu stă atârnat într-un copac sperând să ajungă la miezul lumii, ci este legat de faptul de a fi om, mai înainte de a fi poet, matematician, stilist, scriitor…artist.