Este un drum ce nu duce nicăieri, oricum aş privi, dacă merg spre…, nu ajung la tine. E, dacă vrei, un lanţ cauzal rupt la capăt, exact cum şarpele lui Nietzsche rupea circularitatea eternei reîntoarceri a aceluiaşi. Este punctul de cotitură care îmi spune că am mers mai departe, dar am rămas pe loc. Şi chiar dacă am găsit antidotul la nivel discursiv, nu am găsit soluţia pragmatică la o problemă destul de spinoasă, nu are inima ţepi?
Să alergi în gol ca Sisif, să arzi orice şansă de a merge cumva mai departe şi, totuşi, să speri că în simulacrul alergării se găseşte un pas genuin. Oricum ar fi, sincer, ineluctabilul nu poate fi dărmat. Şi atunci aleg să mă cutremur stând pe loc. O să învăţ de la Sisif să-mi duc icoana mai departe, să mă descânt cu mirajul prestabilirilor şi să ascut minciuna în care trăiesc.