Dacă umbli pe străzile nebune ai senzaţia că totul se întâlneşte într-o goană subită după fugă. Printre toţi ăştia, undeva, te afli şi tu. Din cauza ta am renunţat la tot ce am avut. Mereu te-am căutat pe străzi, dar mereu erai ocupată, ba cu telefonul, ba cu altul, mereu lângă mine şi totuşi departe. M-am îndrăgostit de o mie de ori de tine şi cu toate astea nu am învăţat nimic. Am dat cu piciorul, am sperat, m-am luat la mişto, am crezut că totul este o noemă. Nu ştiu ce mi-a făcut Platon, dar chiar cred că noi ne căutăm în fiecare zi unul pe altul. Zeii ne-au rupt în bucăţele, aşa cum spune noema, iar noi acum ne ocolim unul pe altul. Cine ştie? Poate că nu o să dau niciodată de tine, poate că nici nu trebuie…şi aşa cer prea mult, sunt prea impertinent, să-i iau la rost pe Zei, să le cer mai mult decât pot duce, să dansez cu angoasa şi să o fac să zâmbească, cine sunt eu, nu vreau prea mult? Poate că nu vreau! Poate că, undeva, ştiu că şi tu mă cauţi, iar goana asta tâmpă prin care ne luăm la întrecere stând pe loc duce undeva, cine ştie, la noi?
