Oamenii sunt foarte ciudaţi, se strâng în grupuri mari unde dansează, înghesuiţi, când ar putea să stea liniştiţi acasă şi să asculte tot ce vor şi să danseze liniştiţi. Nu pot să-i înţeleg, chinuiţi, dar totuşi fericiţi că sunt laolaltă. În plus, dansul este o maimuţăreală. Dacă o maimuţă dansează, atunci oamenii spun de ea că se prosteşte, ori maimuţăreşte. Dacă oamenii se prostesc, atunci ei dansează, nu se maimuţăresc.
Şi ce ritual ciudat e dansul acesta? Măcar dacă şi-ar da seama, că tot caută mereu o chestie pe care ei o numesc iubire, prin tot felul de locuri ciudate, că dansul poate spune mult mai multe decât o face un sărut, poate că ar ajunge într-un final la chestia aia numită iubire. Aşa… îşi îneacă amarul, deşertăciunea, într-o altă activitate, se pare destul de interesantă, în băutură. Şi asta pentru că, vedeţi voi, dragii mei prietenii, oamenii nu ştiu să piardă, vor să aibă mereu impresia că pot deţine ceva, iar pe urmă, culmea, când ajung să pună mâna, dărâmă.
Uite de asta, castelul lor de nisip numit civilizaţie nu o să fie niciodată autentic; pentru că sunt mult prea ahtiaţi să dărâme ce au agonisit. Şi nu mă refer aici la lucruri materiale, culmea, pe astea chiar le venerează, ci la cei pe care ar trebui să-i ţină cel mai aproape. Umanitatea? Este o chestiune pe care noi extratereştrii nu avem cum să o înţelegem până la capăt, nu pentru că nu am putea, ci pentru că este mai frumos să o lăsăm să curgă. Lucru pe care oameni, din păcate, nu-l mai fac!