Am fost, recent, la un amic la ţară, mai precis la plajă. Iar acolo un lucru interesant l-am remarcat trecând pe la bunica lui, anume că exista o uşă, direct în curte, între ea şi vecini. Practic, vecinul era legat doar de o uşă banală, simplă, onestă. Acum, uitându-ne la Bucureşti, mă gândesc ce am eu pe scara blocului, camere de luat vederi, din toate unghiurile, lift, ciment, o mulţime de vecini, de oameni care practic nu sunt legaţi de nimic, deşi stau în acelaşi loc!
Am impresia că cimentul ne rupe de pământ, ne dezrădăcinează sufleteşte, ne adăposteşte de tot ce este mai uman în noi. Nu vedeţi? Nu mai există uşi între noi? Suntem aşa de avizi să ne căsăpim unul pe altul, să ne furăm locul, să demonstrăm că avem dreptate, deşi în faţa deşertului suntem nişte gândaci!
Nici măcar în iubire nu mai există uşi. Ne închidem sufletele, de frică, de teamă că o să fim răniţi, nu ne asumăm niciodată nimic, ne dorim doar beneficiile, niciodată costurile, suntem prea egoişti şi visăm la o lume ideală în ciment. Unde e trestia lui Pascal? Unde e omul care se pierde pe drum? Unde e aerul? În benzină? Mergem cu maşini, trecem unii pe lângă alţii, suntem împreună, dar de fapt suntem rupţi.
Dar ne minţim virtual… din curiozitate şi vanitate, ne strângem ca „bancul de heringi” al lui Kierkegaard în ispita idealului şi fugim de noi. Construim punţi cu fiece clipă, ne transformăm în numere şi ne ucidem în numele unor ideologii scrise de nişte “filosofi” fiţoşi, vanitoşi, care cred că lumea se află la degetul lor mic. Suntem bătuţi în cuie!