Mi-a spus cineva, cândva, într-un exces de zel că nu simte că sunt atras de nu ştiu ce domeniu, că nu vede pasiunea aia în ochii mei. Aşa e. Dar asta pentru că nu mai sunt atras de nimic în general. E un cost; atunci când îţi înveţi mintea să se mire, aşa cum o făceau grecii, ajungi să nu te mai miri de nimic. Te întrebi, te răscoleşti, iar pe urmă o laşi moartă.
Nu mă refer la autosuficienţă, nici vorbă. E mai degrabă un defect profesional. Să vezi ce alţii nu văd nu e tocmai o sarcină uşoară. De aia creierul filosofului trebuie să-şi compartimenteze gândurile, să le lase pe alea, chipurile, cotidiene deoparte, iar pe urmă să treacă la speculaţie filosofică.
Să te mai „mişte” ceva? Nici vorbă! Mai ales dacă e vorba de bâlci. Asta nu înseamnă că ai devenit imun, dar nu eşti nici departe, mai degrabă ajungi să venerezi nimicuri care pentru cei mulţi au apus. Nu mai vezi nimic din ceea ce-i face pe ceilalţi fericiţi, vezi în adânc, în deşert, ajungi să-ţi iubeşti deranjul, nu să fugi de el.
Beneficiile? Alea sunt pentru turmă. Utilitarismul gregar e suficient pentru bovine. Pentru filosofi? Nimicul!