Persoanele care se iubesc nu-şi vorbesc niciodată în cuvinte.
Iubirea nu poate să fie punctuală, nu poate să apară atunci când ne dorim. Poate, pe logica inversă, chiar să nu apară niciodată. Însă, întâmplarea nu înseamnă doar dat buzna pe stradă peste o persoană, cum aş spune la o primă vedere, ci tocmai nebunia descărcată de destin.
Să vină peste tine, oriunde, oricum, din greşeală, prin surprindere, nu înseamnă doar serendipitate, ci amestec genuin de substanţe divine. Iar asta se poate transpune chiar acolo unde nu te aştepţi. Cu atât cu cât simţi că nu se leagă, de fapt se leagă al dracului de bine, chiar şi atunci când totul pare tăiat în două. Şi asta pentru că iubirea autentică nu se măsoară în cuvine, ci în atingeri fine de mână, în priviri, în încolăcire şi îmbrăţişare paradisiacă.
Iubirile astea sperie. Nu sunt bătute în cuie. Nu le poţi manevra cum vrei. Vin ele peste tine, te doboară, pentru că vin dintr-alte lumi. Chiar dacă îţi propui să fugi, nu poţi, sunt lumi ce obligă să rămâi acolo, funii ce se leagă în timp ce crezi că se dezleagă. Şi tot aşa.
Iubirile astea chiar nu pot fi prinse, chiar sperie prin excelenţă. Iar tristeţea este că cei mai mulţi fug de ele. De parcă mania controlului e mai presus de inimă. Şi totul pentru că omul actual nu vrea să fie vulnerabil, să se dea până la capăt. E totul prea aspru ca inima să-i mai bată a veridicitate.
Preferi să mori ca un câine lângă un produs al manipulării tale? Ori să mori în glorie călcat în picioare de cel pe care-l iubeşti? E retorică, dragii mei, dar aş alege oricând ultima variantă.