Mi s-a spus că sunt poet, deşi nu ştiu să scriu poezie, că lumea mea este mult prea ideală, prea ruptă de mundan. Mi s-a spus că sunt desuet şi scriu idilic despre lucruri reci, că ar trebui să nu uit de numere şi de statistică. Însă, pentru nazişti statistica nu era totul? Pentru criminali, sofistica tehnică nu este totul? Pentru politicieni, limbajul meschin, dublu, nu este totul? Să lăsăm lumea să moară? Sau să murim noi?
Socrate a fost omorât! Iisus a fost pus cruce! Aproape toţi cei care au avut ceva de spus au fost omorâţi şi tranşaţi de societate! „Încercaţi să vă iubiţi între voi! Direct în cap!” – Spunea George Carlin, de toţi cei care au fost omorâţi pentru că transmiteau un mesaj umanist.
Nietzsche a înnebunit, nu era înţeles de contemporanii săi, iar acum trăim în lumea lui post-modernă. De ce nu avem tărie să recunoaştem adevărul atunci când este încă în viaţă? Chiar trebuie să-i tragem în jos, exact ca racii, pe toţi cei care au ceva de spus? Chiar trebuie, în egoismul nostru morbid, să strivim corola de minuni a lumii?