Nu ştiu cum se face, dar sunt unele persoane care niciodată nu sunt singure. Fac ele ce fac, dar mereu cad în picioare. Mereu sunt fericite, mereu împart viaţa la doi. Şi când ajungi să te obişnuieşti, dintr-o dată vezi că apare altcineva în peisaj.
Oare persoanele astea iubesc cu adevărat? Eu am impresia că, deşi sunt mereu legate, sunt cele mai singure fiinţe. Probabil că viaţa pentru persoanele în cauza este doar un adaos la fuga lor de singurătate. Nu există, cred, dispreţ mai mare decât să dai impresia că iubeşti, mai ales într-o relaţie, iar din comoditate să cerni munţi de creaţie, să urzeşti orbite, să schimbi destine, practic să te joci cu toţi cei care au intrat în sfera ta seducţie.
Oamenii ăştia se iubesc doar pe ei. Pe lângă, fug de singurătate şi sunt mai singuri ca niciodată! Dar oare resimt? Căci doza de iluzie e mult prea exagerată pentru egoticii avizi de conţinut personal! Oare simt ei deşertul? Sincer, nu cred, sunt prea specializaţi în a face victime şi a lăsa urme în vieţile celor pe care i-au prădat, nu iubit!