La nivel de turme, iubirea asta înseamnă, să găseşti o persoană, oricare ar fi ea, să-ţi proiectezi nişte idealuri, dar de fapt ce spun eu aici, să alegi să vezi doar unele lucruri şi astfel să te îmbeţi cu iluzia iubirii. De aia toţi îşi găsesc „iubiri” la locul de muncă, în clasă, pe aceeaşi stradă, ori din acelaşi oraş, pentru că este facil, este o dragoste la îndemână, care nu necesită nimic supraomenesc, doar dorinţa de a fugi de singurătate. Şi în fond asta fac toţi.
Reversul? Că, oricând, poţi înlocui o persoană cu o alta dacă urmăreşti aceleaşi tipare. Practic, persoana, care este mijlocul în poezia de faţă, poate fi trecută în plan secund şi privită doar prin prisma „calităţilor”, nu contează că sunt materiale, ori fizice, aici important e că omul nu este scop în sine, nu e luat ca atare. Deci, e normal ca toată lumea să iubească, doar trăim într-o lume post-modernă unde toţi au dreptate. Evident, în felul lor.
În esenţă, nu asta faci? Nu alegi să vezi anumite lucruri dintr-o persoană? Nu ajungi să idealizezi chiar şi grotescul de frica singurătăţii? Nu ajungi să faci compromisuri lângă o persoană pe care de fapt nu o suporţi, dar care constituie marşul minciunilor tale? Chiar şi mai speculativ spus, alegem doar ceea ce ne face cu ochiul, sortăm de dragul de a corupe, de a seduce, nu de a iubi cu adevărat, asta e o miză mult prea mare, mult prea măreaţă pentru nasul nostru egotic, avid de reuşită!