Ce frumos ar fi dacă aş respira gânduri, dacă aş putea să şterg din mine tot ce este mai greu, mai apăsător, dacă aş naşte o crimă, să mă scot cumva basma curată. Ce clar ar fi dacă aş ajunge să desenez cu noeme, să mă închid în cutii lipsite de gust, să-mi torn poveştile în ele, iar astfel să mă las sedus de unicul principiu reglator din viaţă – nimicul. Aş vinde pastile şi aş asculta cum se scurge noaptea, cum toţi ne îmbătăm cu apă rece, cum vinul se transformă în iad, iar raiul în apă. Să dozez oxigenul, să-l pun în sticluţe pentru vremuri de nerespirat. Să am curaj, mereu, să mă cern de mine, să irump din lăcomia voinţei, să-mi dau frâu liber în mişcare, dar să mă consum aristotelic în potenţa acestui fapt! Să fiu jocul suprem dintre act şi întâmplare. Nu cumva să mă îmbăt cu el, ci să culeg faima muritorilor de rând, să-mi aştern destinul într-o găleată, iar apoi să-mi dau apă la moară. M-am înecat!