Mă întreb – Noi ce căutăm? Pe cineva onest în stare să producă pentru noi cu adevărat, sau pe cineva care ne fentează, dar ne vorbeşte frumos? Oricum ar fi, se pare că oamenii aleg varianta găunoasă. Dacă există un căţeluş menit a da din coadă, atunci totul este perfect. Nu contează costurile, nu contează că trebuie să ne chinuim mai mult, atâta timp cât ne este măgulit ego-ul, totul este perfect! Tzvetan Todorov – parcă – spunea pe undeva că omul se desfăşoară în limitele instinctului de inferioritate. Adică, dacă ceva nu se mişcă în spaţiul ego-ul nostru, al egocentrismului avid de putere, dacă ceva nu se supune instinctului nostru „perfect” de adaptare la situaţii, atunci avem o problemă. Propriu-zis, totul se centrează în jurul termenilor de inferioritate, superioritate. Ce rezultă? Foarte simplu, dacă vrei să obţii ceva, nu trebuie decât să dai din coadă. Şi totul, absolut totul, conform ipotezei, se rezolvă. Lucrul acesta, dacă suntem sinceri, se poate vedea cu ochiul liber.
Atunci când ne mirăm, când simţim că suntem îndreptăţiţi să ocupăm un post, să primim un premiu, nu facem decât să ne desfăşurăm în spaţiul inferioritate – superioritate. Şi dacă ne plângem, nu facem decât să ne aflăm aici, căci punem la îndoială „potenţa” celuilalt, monumentalizând în schimb propria noastră persoană. Dacă privim pe dos, dacă nu ne plângem, la fel, dăm importanţă propriului ego şi iar ne desfăşurăm în spaţiul inferioritate – superioritate. Să fie oare aşa?