Un vechi proverb arab spunea: „Nu deschide gura decât dacă ești sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea“. Cum se face, plecând de aici, că frumosul se găsește în tăcere? Și, de ce, pentru locvace, tăcerea apare ca un vid ineluctabil? Să fie frica de ascuns așa mare? Să nu existe soluții? Aș spune, vorbăria este lipsită de responsabilitate; ea, practic, nu spune nimic. În acest caz, putem spune că diferența dintre tăcut și locvace e infimă. Însă, locvacitatea, dusă până la un punct, ajută și sprijină limbajul. În acest fel, relațiile între indivizi se leagă iar limbajul nu se rezumă la utilitar. Însă, relațiile conturate pe limbuție sunt superficiale, ele nu implică seriosul, ci întrețin cotidianul și o rutină obositoare. Locvacitatea, în unele situații, pierzându-se în cotidian, ascunde subiecte delicate. Partenerii antrenați în aceste relații sunt conştienți, de acest lucru, dar o întrețin, în cele din urmă, tocmai din acest motiv.
Cripticul diversităţii meschine, care se găseşte plăpând în inepţia de a cuprinde mirosul cu marea, este o fâşie ce instrumentează un caz aparte de boală. În latenţa genuinului, cu care se prepară boala, găsim o doză de sare piperată care face trecerea în causticul cauzalităţii precare. Luminosul care se revelează odată cu dialogul dintre linişte şi tăcere este limita care adulmecă esenţa reală a cunoaşterii umane. Cognoscibilul derivă din ʻʻsistematicitateaʼʻ cu care se naşte zgomotul din tăcere. Rolul tăcerii este crucial, el evită ʻʻproblematicitateaʼʻ cauzată de agonia cu care se instaurează locvacitatea. Discursul cerne externul prolixului dintre tăcere şi flecăreală şi îl aşterne în mijlocul real şi intern prin care are apoi să se propage. Dezlânat de instanţele care îl fac să fie precar, discursul este şi cel care face posibilă chimia dintre retorică şi maieutică. Discursul, ca efect al gândirii, pune în scenă şi alocă un context care angajează, la rândul lui, un cumul de pârghii genealogice, din care se desprinde vorbirea ca atare. Tot aşa, în spaţiul discursului, găsim elementele care pot face din el orice. Astfel, discursul poate trece foarte uşor în spaţiul flecărelii, poate uşor să fie asociat cu beţia de cuvinte sau cu poezia care se pierde printre rânduri. Adulat, fiind singurul care omoară la propriu şi care dezbină lumi, discursul ţine să fie unic prin însuşi modul său de a fi. Înger sau Demon, Graiul desparte apa de cer şi norii de lume, acest ilustru nătăfleţ, pare să fie în potenţa actului esenţei sale să ucidă proiectivitatea gândului cu care altfel ar fi trebuit să fie în acord şi în armonie. Când flecăreşte, falsifică sistemul logic de referinţe exponenţiale, adulmecă un sistem doar ca să-l scuipe. Când se lasă purtat de religiosul sistematicului, se lasă vânat de ideea analiticului care face din el doar un pion prin care inconştientul se falsifică. Dar cuvintele? Ce rol au în toată babilonia de faţă?
Orice cuvânt este o simfonie. Aşa ar trebui să privim orice încercare de demascare ce tinde să ajungă în jurul graiului. În cuvânt găsim conjuncţia care dansează sau care ne cheamă la dans, care ne obligă să visăm la proximitatea unui adevăr curat, dar totuşi amfibologic. Cuvântul ucide lacrimile. El se subjugă totuşi, fiind avocatul răspicat care trebuie să apere şi să se apere de toate incertitudinile noastre. Totodată, cuvântul trebuie să îmbrace şi haina fermă a indecisului. În latenţa cuvântului găsim normele precare ale firii noastre. El se află în oglinda intelectului care nu se lasă păcălit de inconştient.
În rolul său de avocat, cuvântul trece în lumea conştientului, el fiind pâlnia prin care se ţese focul inconştientului. De fapt, cuvântul cerne posibilităţile intelectului de a fi sincer cu el. În dansul călăuzit de intelect, cuvântul capătă forţă doar dacă se luptă cu el însuşi, dacă se irită cu nevoia lui de a fi propriu. De aici derivă metafora ca procedeu de răstălmăcire, ca motiv imperativ de a face cuvântul să se întoarcă către inconştient. Metafora ţâşneşte din nevoia noastră de a rupe limitele impuse conştient de inconştient. Căci impulsul cuvântului de a scoate, de a revela, de a se demasca, ţine în primă instanţă de misterul cu care se proiectează inconştientul în conştient. De aceea, cuvântul se află la picioarele inconştientului şi la inima conştientului. El ţese rădăcini dinspre rădăcini. El se subjugă conştient şi totuşi haotic. În războiul cu nimicul, cuvântul se aşează firav în amnezia pricinuită de inconştient. Totuşi, el roade, se varsă cu timpul, starea sa de a fi dezvăluit şi dezvirginat îl aduce inconştient în conştient. Pentru faţa meschină a conştientului, cuvântul va fi veşnic într-o stare de amnezie, dar şi de sminteală.
Reminiscenţele conştientului, căci el se propagă involuntar spre conştient, se găsesc adâncite şi în voinţa de eliberare a subiectului, de aici fiind doar un pas, doar un drum care aşteaptă să fie hrănit, ca apoi să se dezvăluie şi să descopere fiinţa subiectului. Cuvântul iese atât conştient, cât şi inconştient, din fiinţa seducătorului. El ţine de conştient în măsura în care ţine şi de inconştient. Însă marele truc care îl face să fie unic stă în posibilitatea sa, în forţa sa de a ajunge la originea gândirii, şi deci de a descoperi noi ţinte ce par ascunse în nucleul inconştientului. Un pas mic către inconştient, un pas mare către fiinţa plăsmuitorului.
În calitatea sa de martor al fiinţei plăsmuitorului, cuvântul are rolul de a ghida orice impuls, de a elibera şi de a pune în scenă tocmai modul prin care se poate dezvălui fiinţa plăsmuitorului. Fiind însă legat de piciorul conştient al inconştientului, cuvântul eliberează, dar şi falsifică. El instaurează domnia paradoxului, căci pentru seducător, cuvântul reprezintă poarta spre interiorul gândurilor. Cuvântul este scrisoarea gândului. El este prins cu o agrafă de gând.