Tăiem totul în două! Câştigăm şi suntem învinşi. Suntem răi, dar buni! Tot ceea ce facem se învăluie sub miasma maniheismului. Aşa tratăm totul. Nimic nu ne scapă! Nu avem nicio problemă atâta timp cât ne liniştim cu sărutul sublim al tăierii de cuţit. Ce să mai! Suntem sclavii gândirii de buzunar!
Adevărul nu a fost niciodată demn de pieptul nostru, de ceea ce ne ţine în picioare. Mai mereu am încercat să-l împăturim sub preţul raţiunii, să ne indicăm astfel valoarea, să o bifăm cu biciul, să nu ne scape de sub degetul mic. La fel, minciuna a venit la pachet cu răul, cu ilustrul mercantilism ce ne pândeşte la fiecare pas. Nu am vrut-o nici pe ea, ne-am spus că este mai plăcut să ne prevenim de orice eşec. Însă, fentând minciuna, am dat de adevăr, ne-am întors la locul de la care am plecat, am ajuns în spaţiul genuin al vârtejului de care ne-am lăsat ocupaţi. Să fie adevărul o femeie frumoasă? Să ne alinte cu tot farmecul său? Ori, poate, minciuna este cu mult peste simţul nostru de a distinge, de a „deghiza” adevărul de ţepi?
Nu putem să ne sculăm din ameţeala noastră, nu putem să ne străpungem micile trucuri, dar sperăm să ajungem la un adevăr curat, rupt de toată amfibologia sa precară? Nu ştim cum arată un chip, nu ştim să ne privim în oglinda năzuinţelor noastre, dar ţinem al dracului de mult la etichetă, la judecător, şi pedeapsă! Adevărul nu se taie, se miroase, se simte, se rupe cu neşansă, se stinge, aprinde atunci când nu ţinem să-l găsim, să-l căsăpim cu insolenţa şi jocul morbid de a prinde realitatea de coarne. Noţiunile vide sunt singurele adevăruri de care avem parte, restul sunt doar o amăgire în drumul spre spre finitudine. Minciuna este pură şi sigură pe ea pentru că se împătureşte cu adevărul ei, cu certitudinea ei de a fi „mincinoasă”. Să lăsăm capul să ne sfârâie, să ne mişcăm odată cu freamătul din noi, şi poate că o să adulmecăm astfel fidelitatea adevărului într-o doară, în ghinionul de a se lăsa prins.