Aşteptările noastre sunt cele care ucid jocul vertiginios al realităţii? Sau, poate, ne dorim aşa de mult să ne încadrăm undeva, să stingem tiparul funest al statusului nostru încât să ne lăsăm dejucaţi în cele mai ucigătoare gânduri, ori intenţii? Nici nu ştim pe ce drum să o luăm, dar pornim făţiş în calea asta muribundă de soluţii ce se avântă vertiginios în spaţiul cauzalităţii noastre. Am învăţat să ne scotocim buzunarele umile după soluţii, am scuipat acolo unde am călcat şi am spus cu mâna pe inimă că nu o să ne mai înduplecăm în niciun fel. Şi totuşi, am călcat strâmb, orice ar fi, ne-am înşelat şi cele mai îngheţate convingeri. Acest joc de du-te încolo, vino încoace a început să se coacă în pieptul nostru. Noi, acum, nu mai avem tăria să strângem cu fală pata anodină a vieţii noastre, noi căutăm să ne cotropim, să ne pieptănăm umil şi cele mai mici fâşii de dezgust, să ne avântăm într-un gol ce pare să fie plin, dejucând astfel şansa reală de a lua parte la goliciunea şi nimicnicia noastră.
Aşteptările sunt cele mai frumoase melodii, te încântă şi te poartă oriunde, chiar şi acolo unde ţii cu ardoare să nu ajungi. Şi în fond, de ce să nu ajungi pe cărări sorbite de foste colonii, de tirani ce îşi propun să-ţi toarne otravă în piept, de sunete furate din locuri opace, de tot hăul acesta ce te poartă şi te face totuşi să fugi de el.
Fugi de tine, şi mereu ajungi la tine, la golul umplut de semnficaţie, cu speranţa şi remuşcarea de a nu te fi prins niciodată de ceea ce te face să fii om, de ceea ce te pune în mişcare, în entropia vulcanică de personalitate autentică.