George Colang

Pe un fond intim de verde, precum rochia ei, lumea ce-o înconjoară îi dă torţa forţei cu care are să se cufunde în ascunsul culorii. În prăpastia dintre ea şi lume, se naşte o nouă culoare. Este focul aprins al lunii ce urmează să fie stins într-o pată morbidă de negru. Poate singurul lucru care poate să definească în mod concret natura omului este, deşi ciudat în primă instanţă, nevoia de celălalt, care poate fi numită „fuga de sine“. Şi atunci, în această lume populată de vise şi speranţe ce duc, vrei nu vrei, acolo, către el, către ea, se naşte perimetrul tuturor eşecurilor ce decurge riguros prin şi în sine. Orice limită înfrântă, orice lacrimă sfârşită, orice ardoare ce ne cuprinde în modul cel mai vulgar, în viaţa de zi cu zi, vine de aici – fuga-către-cel-de-fugit. În acest context, fata care aruncă luna într-o ceaşcă de cafea nu face decât să năruie întreg universul sub forma unei împlinite puteri – seducţia.

Noi putem seduce timpul, chiar şi luna. Dacă lucrurile stau aşa, dacă omul este într-o continuă fugă de sine şi, în aceeaşi măsură, într-o fugă către celălalt, ce este el? Ce este viaţa omului lovit de drama unei mari iubiri? Urmărind firul, viaţa celui aruncat în bătăile idealului nu poate fi decât Eşec. Aşadar, eşecul apare ca formă deplină ce întruneşte toate condiţiile unui drum înainte deschis, care are ca unică soartă ceea ce avea deja stabilit, eşecul ca boală şi soluţie pentru o viaţă ideală trăită cât se poate de mundan! Dacă avem un mecanism prin care putem să spunem cu certitudine că viaţa poate să fie cosmetizată cu adevărat, atunci avem, cu siguranţă, imaginaţia. Ba, chiar mai mult, avem visul, jocul, ca portiţe ale imaginaţiei, ca roade ale instinctelor. Nevoia de celălalt nu vine numai din frica de singurătate. Ar fi trist şi chiar banal! După cum avem situaţii în care o sumedenie de indivizi preferă singurătatea ca forma autentică de iubire de sine. În singurătate, nevoia iubirii capătă scenarii monumentale, aici este rodul perfecţiunii, iar singura cale autentică, chiar posibilă, în această viaţă imperfectă, este singurătatea ca mod de eliberare perfect în imperfect. Însă nu toţi acceptă această situare. Astfel, nevoia de iubire, pentru visătorul îngândurat, trebuie să fie, şi devine, iubire. Nevoia capătă formă concretă. Problema apare atunci când constaţi că idealul prinde forme strict formale la nivelul vieţii de zi cu zi. În cotidian, orice formă utopică de iubire îşi pierde farmecul. Aici, proiectat chiar aici, în lumea tuturor valenţelor lovite de concret, iubirea capătă forma cimentului plâns de ploaie. Urmele ei se şterg prin lacrimile posibilităţilor concrete. Mai bine spus, omul îşi educă iubirea, o aduce într-o lume concretă, o păcăleşte şi o ademeneşte cu ceea ce are mai scump, dar şi ieftin – concretul.

După ce am convenit că iubirea este adusă pe pământ, la fel cum fata se încăpăţânează să arunce luna într-o biată ceaşcă de cafea, ajungem în punctul în care, lovit de propria-i dramă, în care nu poate să sincronizeze lumea ideală a iubirii cu cea factuală, individul hotărăşte să se arunce în golul singurătăţii.

Cele două feţe ale singurătăţii: cea care te cheamă la ea şi care te forţează să o îmbrăţişezi şi cea care te cheamă la ea tocmai ca să te eliberezi. Atenţie însă, eliberarea nu înseamnă fuga de singurătate şi, totodată, regăsirea ta ca fiinţă, ci tocmai fuga de acea faţă a singurătăţii care-ţi conferă un oarecare avantaj, şi anume, posibilitatea întoarcerii şi conştientizarea singurătăţii înainte de a o lua pe una dintre cele două feţe. Este un avantaj deoarece perspectiva permite aruncarea într-o altă lume – lumea visătorului –, care aduce cu sine lumea eşecului şi, normal, întoarcerea la singurătate, adică la punctul de la care ai pornit înainte să alegi una dintre cele două feţe ale singurătăţii. Să-i spunem singurătatea pură sau punctul haotic în viaţa umană. Demonul singurătăţii. Acea tabula rasa propulsatoare! Un perpetuum mobile metamorfozat şi pus în funcţiune de singurul loc în care singurătatea cântă. Crescendo! Pus aici, după ce a urmat tot acest joc, este şi poate să se „îmbrace“ cu ceea ce urmează să vină – posibilitatea iubirii. De abia acum, ea există cu adevărat, după ce a urmat chinurile facerii – ea se câştigă, nu vine din cer! Nu este doar o simplă dorinţă ideală. Este tocmai modul prin care conştientizezi cele două feţe ale singurătăţii. Cu toate acestea, fiinţa umană îşi pierde concretul într-o lume abstractă. Din nevoia de iubire propulsată de singurătate, omul postulează şi, totodată, dă viaţă unei lumi utopice. El concretizează idealul. Şi aici ajungem pe tărâmul deşertului, al luptei dintre fiinţa perfectă şi cea imperfectă. Al luptei nesfârşite cu propria noastră fiinţă, cu propria nostră dramă, în care unicul personaj existent este cel ce proiectează întreg circuitul cursei, scandalizat de însăşi condiţia sa ultimă, moartea iubirii.