Aşa sună un articol dintr-o revistă de femei. Nu am avut răbdare să-l citesc până la capăt, dar să zicem că am ochiul format şi am prins ideea. Astfel, autoarea era ferm convinsă de faptul că o femeie trebuie să iasă dintr-o relaţie dacă îşi înşală partenerul. Moral, nu? Ca argumente erau servite banalele idei legate de duplicitate. De parcă omul nu ar fi prin excelenţă duplicitar! Ori, poate mai mult decât atât, actor. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar mereu am crezut că omul poate să fie actor de cinema, chiar şi cel mai banal cerşetor şi–ar juca rolul cum trebuie. De ce? Pentru că omul este prin excelenţă actor. Îi plac încurcăturile, trăieşte ca să le descoasă, iar pe urmă să le încurce, încurcându-se şi mai mult în încurcătură. De aia trăim, nu?
Să presupunem că o femeie are tot ce-şi doreşte. Ce s-ar întâmpla în secunda doi? Ar încerca să strice tot ce a agonisit. Va încerca să schimbe mersul lucrurilor, să întoarcă la 180 de grade tot destinul. Şi asta cu speranţa că idealul poate fi atins. Şi nu numai femeile, ci omul, prin excelenţă umanul înseamnă o aplecare spre ideal, şi nu strict factual. De aceea ne închinăm la stele să câştigăm la loto! Dar asta e o altă discuţie. Cu toate acestea, femeile, comentatoarele de pe site, erau revoltate şi chiar oripilate de faptul că o femeie ar putea să facă aşa ceva! Ca să vezi! Dacă omul este un actor notoriu, atunci cu siguranţă o să ştie să-şi ducă liniştit crucea, nu are nevoie de bâlci şi nuieluşe ca să treacă la fapte. Dacă o femeie înşală, o face pentru că are motivele ei, dincolo de cutuma care o blamează. La fel şi bărbatul. Iar mai presus, natura umană. Este înfipt în pieptul nostru tragicul, destinul pătimaş şi nevoia de a corupe în draci.
Sacrul, că tot este adus pe tapet, nu este decât o fugă de animal. Asta nu înseamnă că nu există animalitate, patos şi venin, când vorbim de om şi de aşa-zisa sa relaţie cu sacrul. În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.
Dar mai e o problemă. Toate astea ţin atunci când nu iubim, iar în mare parte chiar nu iubim, şi trebuie să recunoaştem asta, chiar dacă nu vrem să o facem! În schimb, dacă chiar iubim, dacă chiar trecem dincolo de mizeriile factuale, cu nunţi şi mirese furate de soartă, atunci nu ne putem „permite” să înşelăm. De ce? Pentru că iubim. Iar dacă iubim, şi se vede asta, ştim că discuţia legată de iubire şi înşelat, puse în acelaşi plan, nu are sens. Aşadar, ca să revenim de unde am plecat, articolul cu pricina nu avea ca ţintă iubirea, ci jocul de-a iubirea, perversitatea prin care “acceptăm” că nu iubim, dar ţinem al dracului de mult să spunem în dreapta şi-n stânga că o facem!
Poză furată de aici.