Aş vrea să încep prin a spune că iubesc România aşa cum fiecare “cetăţean” din lumea aceasta nebună îşi iubeşte ţara de sânge. Însă este suficient să iubeşti şi să te laşi călcat în picioare la fiecare clipă? Poate iubirea de patrie să ţină loc de respect? Nu ştiu ce să zic, dar nu prea am încredere într-o naţiune al cărei imn îşi propune să „deştepte”. Logic, fie spus cât mai simplu, imnul nostru este cât se poate de tranşant. Românii sunt bătuţi în cap şi au nevoie să fie scoşi din peşteră. De aceea trebuie să ne „deşteptăm”. Dar cât să mai dureze? Parcă nu se mai termină cu răul împotriva noastră.

Am stat şi m-am gândit ce ne lipseşte, de ce nu avem curaj încă să ne cerem drepturile, să ne batem cu pumnul în piept. Timpul, iarăşi timpul! Nu suntem suficient de loviţi, de muştruluiţi de istorie, avem impresia că odată cu revoluţia din 89 s-a încheiat totul, că nu mai putem face mai mult. Greşit! Pentru drepturi fundamentale trebuie să lupţi oricând. Pentru orice nimic, trebuie să lupţi. Românii trebuie să înţeleagă că nu este suficient să schimbe un regim, ci să ceară salarii minime ca în Grecia (1200 euro), care, apropo, sunt în „criză”. Asta trebuie să facă românii, să fie mai pragmatici. Era o vorbă, cum votează americanul? În ziua alegerilor, se duce în faţa frigiderului, deschide uşa şi se întreabă: „E mai plin decât ultima oară când am votat?” Aşa ar trebui să fie şi românii,  să treacă dincolo de dogme şi soluţii politice, căci politica nu are nicio legătură cu moralitatea, cu onestitatea. Şi nu e vorba doar de România, ci de orice ţară! Diferenţa o face însă „minima moralia”.În străinătate, politicul e la fel, dar aruncă şi un os. 

Politicul este doar o iluzie care ne dă nouă impresia că avem putere de decizie, este pus acolo tocmai ca să facă o distincţie clară între asupriţi şi lupi. Soluţia nu este nihilistă, să dărâmăm sistemul, să dăm foc, să fim anarhişti, ci să facem apel la minima moralia, atât. Trebuie să înţelegem că singurele drepturi care ne privesc pe noi ca societate sunt cele banale, gregare, normale, cât se poate de înrădăcinte în miezul cotidianului. Nu suntem mai proşti dacă cerem salarii ca-n Grecia, un trai decent, ci suntem cu adevărat proşti dacă cerem să cadă un regim fără să ne atingem până la urmă scopul, un trai decent, o minimă decenţă, un gram de moralitate, un ceva cât să ne ţină în viaţă. E vorba în ultimă instanţă de demnitate!

Facebook Comments