Am impresia că, în fiecare zi, căutăm să descifrăm amestectul năzuinţelor noastre. Ne învârtim, ne hotărâm să aruncăm o plasă, şi cădem subit în mrejele ei. Dar cred totuşi că este mai mult de atât! Nu e vorba de fericire, pentru că nici nu ştim cum arată, ce gust are cu adevărat; cunoaştem doar crâmpeie de închipuri cu privire la fericire, jocuri, nuanţe mai mult sau mai puţin importante. Cred că totul se desfăşoară în jurul lui „ce căutăm”. Atât şi nimic mai mult. Nu putem spune că nu este aşa, nu putem să ne desfinţăm această umilă certitudine; căci totul este strâns şi legat cu şnurul acestei forţe centripete.

Dacă nu ar sta aşa zarurile, atunci cu siguranţă ne-am lua zilele. Rostul ar fi luat la rost de propria lui impotenţă, şi astfel s-ar sufoca în avântul convalescent de pudoare. Să fim mai mici decât suntem? Să ne scufundăm cu totul în oceanul plin de himere? Poate că drumul nostru, hiena care zâmbeşte făţiş la noi, nu este decât o rundă spre un imens ocean de căutare. De fapt, aşa şi trebuie să stea lucrurile, aşa suntem construiţi, ca nişte ciori avide de voiciune, de zbor şi de nesaţ!

Noi trebuie să ne rostogolim ca să ne luăm în seamă. Noi trebuie să ne vindecăm bolile, să ne stingem „stingheri” în pata de rostogolire, să gonim subit spre centrul convalescent şi triumfător al vieţii de zi cu zi, si astfel să ne pornim căutarea! Dacă nu ne-am hărţui, dacă nu ne-am pune pe noi în scenă, chiar şi atunci când ne minţim cu sânge rece, atunci cu siguranţă nu am mai ajunge să scriem acum pe pereţi cu sânge, nu ne-am mai vinde în piaţă, nu am mai striga la voinţa nebună şi universală, ci am sucomba în propria noastră baltă de întâmplare, în mocirla nefirească a morţii.

Facebook Comments