M-am gândit că ar fi onest să extrag câteva citate din carte. Nu cred că are rost să fac un comentariu anume, ci să las aceste câteva rânduri să vorbească de la sine.
Omul actual este o mașină de făcut bani, de stors bani. În mediul avid de publicitate găsim, la tot pasul, oameni loviți de sărăcie, dependenți în general de mediul toxic de care s-au lăsat prinși, seduși cu bună-știință, luați de stihia propriei lor dispute de a se găsi în civilizare, în barbarismul așa-zis cultivat, pus în straie moderne, adăstat și lăsat în voie să curgă…
Până la urmă, barbaria contemporană se distinge de cea primitivă prin mijloacele tehnice folosite, industrializarea morții, exterminarea în masă grație tehnologiei de vârf, masacrul ce nu mai este direcționat categorial, gestiunea birocratică, raționalizarea actelor barbare, o ideologie legitimantă ce nu se mai fundamentează pe religie sau tradiție, o întreagă industrie a barbarismului în care ne aflăm aruncați. Ne aflăm în fața unei recăderi în barbarie, o aneantizare a civilizației și un progres regresiv. Cu toate acestea, din privința violenței, barbarul și civilizatul nu se mai deosebesc.
Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.
Această carte nu este nici de dreapta, nici de stânga, cum adesea spun cei mânaţi de coerență, că nu poţi să fii om dacă încalci principiul non-contradicţiei. Iar ceea ce spunem noi este exact invers. Eşti om, şi nu maşină, doar dacă încalci principiul non-contradicţiei, doar dacă te uiţi în frigider şi vezi că este gol, doar dacă-ţi aperi propriile libertăţi, vicii şi chiar crime morale. Omul este liberal pe hârtie, şi tenebros pe o pantă de plutire. Nu există doar alb şi negru, nu există hărţuiri epistemico-lascive în spaţiul omului, nu există nici măcar un spaţiu arogat omului, doar un gând şi o întrebare.
Barbaria, astfel, este iubirea aproapelui, nimicirea, desfrâul, tehnica avidă de contopire şi cotropire. Barbaria este viaţa în sine, prin faptul că ne incită şi ne induce în propria noastră baltă de întâmplare, în desfrâul valenţelor sorbite într-o doară de fiecare în parte. Barbari suntem când ţipăm pe stadion, când ne omorâm cu sânge rece pe stradă. Barbari suntem când ne hăituim în trafic, când ne scuipăm la metrou. Barbari suntem când nu lăsăm de la noi sau, chiar de vrem sau nu, când ne apucă seducţia propriilor noastre impulsuri şi pulsaţii. Barbari suntem şi când zâmbim, când ne sărutăm cu patos şi foc! Barbari suntem pentru că am ajuns să fim reci, să nu ne mai uităm în dreapta sau în stânga, ba mai mult, să nu ne mai uităm la noi, la produsul acumulat de haită, dar, poate, la sublimul nostru, la ceea ce ne face să ne mirăm de noi. Barbari suntem când încercăm să ne depăşim condiţia, chiar dacă nu există aşa ceva, o răstălmăcire voită a propriei noastre neputinţe. Barbari suntem când ne lăsăm călcaţi în picioare, dar şi când ne răzbunăm cu sânge rece, când încercăm să îndreptăm totul sub imperiul voinţei de auto-consolare. Barbari suntem şi dacă nu vrem să fim, chiar dacă ne desenăm şi avem zâmbetul larg deschis pe faţă. Barbari suntem şi atunci când votăm, şi când nu votăm, pentru că nu facem decât să ne afundăm în propria-i artificialitate. Barbari suntem când scriem cărţi, când spunem că deţinem răspunsuri, chiar dacă nu avem nimic…Barbari suntem de fiecare dată când nu suntem, când încercăm să ne măgulim egoul sorbit de civilizare. Barbari suntem pentru că avem instincte, chiar dacă am auzit de refulare şi stagnare, chiar dacă ne împopoţonăm cum ne stă mai bine. Barbari suntem şi când ne punem la îndoială, pentru că astfel dorim inconştient să ne întoarcem la noi.
În goana ceasului, în ferocitatea de a întrece însuşi timpul, de a se strecura în afara lui, şi de a-l deţine sub o formă sau alta, omul nu se va lăsa domolit, dejucat, poate ispitit şi mai mult, va fi pornit şi totodată cotropit de nevoia artificială de a nu mai fi stat pe loc, de a se întrece cu propria lui întrecere. Când barbarul va observa că viteza nu este suficientă pentru a-şi domoli însăşi pulsaţia de viteză, va pune la îndoială chiar viteza, va încerca să o dea peste cap, cu scopul evident de a fi mai mare decât Mesia. Şi atunci, abisul semnalat şi adulmecat va fi mai mare decât însuşi avântul ce-l pune în scenă. Omul, cupid de viteză, în domnia fugitivului, a izbăvirii ancestrale, şi chiar neuronale, va fi pornit – şi este pornit – de toate şi de nimic. Valorile, fiind culese şi scuipate, cum îi stă bine omului contemporan ahtiat după ciocan, nu vor mai avea nici un rost, doar un gol şi o cale spre goliciune, pierdute fiind în avântul fiecăruia de a domina.
o carte buna de citit!!