Liviu Cocei: Care este publicul căruia i se adresează cartea? Este unul specializat în filosofie sau oricine poate citi Când iubim cu adevărat? Sau poate este un exercițiu filosofic de tipul Gândurilor către sine ale lui Marcus Aurelius? Apoi, ce înseamnă „a iubi cu adevărat”?
George Colang: Aceasta este o „carte în carte” care își propune să încalce ceea ce în marketing se numește „majority fallacy”, eroarea majorității, adică nu are un public stabilit, ci are o structură în care se poate regăsi oricine. Cine are ochi să vadă, să treacă dincolo de poleiala epistemică, atunci o să găsească subiecte de natură filosofice destul de „tari”. Pe de altă parte, o carte de filosofie nu devine bestseller doar dacă rămâne în spațiul filosofiei, deci trebuia cumva să dansez în jurul acestei idei, să mă adresez tuturor și totuși nimănui. Și se pare că până acum mi-a ieșit destul de bine. Dacă aș fi gândit doar tehnic, atunci titlul ar fi fost Cartea plăsmuirilor, dar cu siguranță nimeni nu ar fi deschis o carte cu acest titlu. În plus, subiectul iubirii a fost pregnant în scrierile mele, chiar dacă era cumva în subsidiar, chiar dacă era vorba de axiologie, de etică, de probleme născute din comunicare, mereu făceam apel la „iubire”. De unde a rezultat și titlul actual, pentru că eu vorbesc în carte de entropie insurecțională, adică de o căutare în spațiul măștilor, de un drum „fără de țintă”, care trebuie să ne ducă la ceea ce suntem, la „sine”, dar mai mult ne închide, pentru că totul este devenire, dacă ne gândim la Heraclit. Ei bine, în acest „dans al măștilor”, cum ar fi spus George Bondor, un dans nietzschean, iubirea este tot o plăsmuire, deci un fel de minciună sofisticată, un ideal, un proiect. Mai simplu spus, majoritatea rămân în spațiul proiectului și astfel falsifică posibilitatea iubirii genuine, pentru că o asociază cu anumite trăiri, produse, cu actul de la notar, cu stabilitatea, cu fiscalizarea patului nupțial, cu ceea ce eu numesc iubirea de turmă, adică o iubire darwiniană, de care avem toți parte sub o formă sau alta. Iar aici nu este o critică, nu este într-o notă peiorativă, ci pur și simplu trebuie privită ca atare. Ce rămâne însă? Serendipitatea! Iubirea autentică este legată de accident, nu este proiect în sine, deși este, deci în ultimă instanță, iubirea se transformă în dragoste, prin complinire, prin împletire nu cu idealul ei, cu factualul ei. Adică, iubirea este ideal în proiect, dragoste în concret. De unde poate fi și falsificată, pentru că dragostea este concretă, iar iubirea este ideală. În cartea Când este o femeie frumoasă? am făcut această distincție între iubire și dragoste. O să dau aici un fragment: Dar iubirea poate fi și singură, nu are nevoie de complicitate. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relația, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanțe, priviri seduse de virtutea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar lacrimi contopite în speranțe deșarte. Dimensiunea se construiește în taină și nu ține să se consume. Astfel, totul este presărat cu gânduri inefabile şi esențe ce sunt moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorința cu care se pulsează focul dintre două persoane. Dragostea, spre deosebire de iubire, se construiește în concretul situației. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluția fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâșie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci „iubire” cu o persoană, cu ea faci dragoste, te lași prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsifică „trăirea” ideală. De aici apar şi neajunsurile înțelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Ei bine, pornind de aici, căci cele două cărți sunt complementare, am construit tot acest scenariu hermeneutic.