Aproape fiecare individ are tendința să-și monumentalizeze alegerile, de ce nu, creațiile. Însă, dacă mă gândesc la muzică, îmi dau seama că frumosul este evident și deci…nu are nevoie de sclipici. În sinea noastră toți recunoaștem valoarea, chiar dacă nu este pe gustul nostru, chiar dacă nu suntem de acord, chiar dacă nu rezonăm în sens tare, o recunoaștem în forul nostru interior. Sigur că în prezența celorlalți avem tendința să nu ieșim din linie, să ne aliniem, în funcție de interesul de moment, ori poate din comoditate, rămânem legați de egoismul nostru morbid care ne spune că doar nasul nostru este deasupra tuturor. Pe logica asta își construiesc discursul, de exemplu, libertarienii, dar și socialiștii. Totuși aici e vorba de artă, pentru că restul nu contează. Mersul pe stradă nu e o artă, deși în postmodernitate orice poate fi o artă. Cu toate astea, nevoia de afirmare ne potențează dincolo de simțul nostru sincer, dincolo de meritocrație, ne duce cumva în planul animalic al societalului, de unde trebuie să scăpăm învingători. Foarte puțini oameni reușesc cu adevărat să recunoască valoarea și-n afara persoanei, să treacă în impersonal și să susțină că au găsit acel ceva.