Sunt oameni pe care-i lași în urmă fără să vrei. Pur și simplu…se întâmplă. Poate că la un moment dat ei nu au fost alături de tine, te-au dezamăgit, ori poate nu au făcut nimic, pur și simplu te-ai întors spre alte persoane. Nu suntem supraoameni, nu putem să ne împărțim, putem să oferim bucăți din noi, cioburi, frânturi din realități ce ne compun. Și când te gândești că, în esență, nimeni nu are cum să ne pătrundă cu adevărat, ajungi să te cerți și mai mult, să-ți spui că faci ceva greșit. Însă, să fim serioși, cine mai este dispus să te cunoască pur și simplu, necondiționat? Probabil… nimeni.
Totuși, avem nevoie de o poveste ca să trecem prin viață, spune parcă Freud. Așa să fie? Nietzsche spunea pe dos, că trebuie să fugim de idealuri, să fim afundați în psihosomaticul nostru, nu care cumva să ne lăsăm conduși de principii futile, doar vin din interiorul nostru, deci sunt pătate de instincte. Freud, mai șmecher, a întors pe dos perspectiva și a dat o valență, avem nevoie de povești pentru că ele vin din noi. În fond, imaginația este forma cea mai elevată a inteligenței. Or mai fi și altele, dar imaginația poate pătrunde dincolo de epistemic, poate să fixeze bariere în timp ce le dărâmă…și tot așa!
De ce avem nevoie de o poveste? Pentru că simțim deșertul cu fiece clipă. Pentru că fugim de adevăr, nu-l suportăm, doar suntem cocheți cu viața noastră, luptăm pentru stima de sine și murim mai degrabă decât să ne dezgropăm interiorul în fața tuturor. Practic, suntem dulapul, suntem ceea ce ascundem, nu fondul, mereu forma. Ne deschidem cu greu și nu o facem nici atunci cu adevărat, pentru că ne dorim să ne fixăm și mai mult în centrul Universului, axis mundi! Deci, povestea este pentru fiecare o salvare. Unul se minte că iubește, altul că deține lumea. Fiecare după cum poate, după imaginația și puterea sa de pâlpâire. Cei mai mulți se mulțumesc cu poveștile din raft, pentru că sunt mai ușor de cumpărat, mult mai facile, la îndemână, chiar la reduceri, pe raftul din spate al existenței.