George Colang

Mă gândesc cât de mult se chinuiesc femeile în ziua de azi să fie perfecte. Cu orice clipă, pas, orice gând, totul se învârte în jurul perfecțiunii fizice. Astfel, dincolo de industria esteticelor, se află industria iluziilor, a credințelor că orice retuș le poate duce pe o treaptă de plutire, de supraviețuire. Și când mă gândesc că de fapt frumosul constă în entropie, în acel pas care iese din normă, care face cu ochiul! Sunt așa de multe lucruri care le scapă încercând să se întreacă între ele! Iar în toată nebunia de față se află scena, unde toate sunt la fel. Supraomul de masă, Umberto Eco!

Niciodată nu am avut emoții în fața unei femei perfecte, considerate a fi perfectă, după care ar saliva oricine. În schimb, am avut emoții, culmea, în fața femeilor imperfecte, pentru care entropia a fost un scop în sine, nu un mijloc de retușat, de băgat sub preș. Toți avem o înclinație naturală spre dezordine, iar fuga spiritului înseamnă de fapt joacă. Fără sclipire naturală și deranj nu există frumos, iar femeile care cred că simetria este Frumosul probabil că au impresia ca matematica este totul pe lume. La fel credeau și cubiștii! Totuși, arta înseamnă mai mult de atât. Simplitatea nu este dată doar de detalii, ci de încâlcirea lor, de deranjul lor, nu trebuie neapărat să fie multe, dar trebuie să fie ceva care să încalce norma.

Asta nu înseamnă că nu apreciez frumosul dat de simetrie, lucrat, ori natural, sau că fac dintr-o strungăreață un scop în sine și spun că totul este minunat. Mă refer, mai degrabă, la faptul că frumosul fizic dispare foarte repede, moare, apare plictisul, fără să mai existe altceva, din altă sferă, nu are cum să miște lucrurile, să fie plauzibile, să întrețină ,,corola de minuni a lumi”. Frumosul poate fi o glumă bună, căci vine din lumi străine nouă, oricât ne-am chinui să-l adulăm, să-l punem pe tapet. Iar miza în fond nu ar trebui să fie mirajul frumosului, prin acceptare și reguli impuse de societate, ci mai degrabă îmbrățișarea ruperii de el.