Este foarte ușor să te minți atunci când nu vrei să suferi. Îți spui că totul e o glumă și ajungi să falsifici orice trăire genuină. Nu știu astfel cine e mai pervers, cel care se minte că iubește sau cel care iubește și se minte că nu iubește? Mereu am spus că prima variantă ar fi mai păcătoasă, de fapt e doar mai uzuală. Clar, într-o lume așa tristă, să-ți minți inima este de fapt cel mai păcătos. În fond, inima o minți în ambele sensuri, dar prima oară o faci pentru că nu ai parte de iubire și-ți este mult mai la îndemână butaforia. Exact pe principul acela stupid de pe rețelele de socializare unde toate stricatele devin virgine, iar toate virginele devin promiscue. E mereu vorba despre poziționarea în antiteză. Vrei să iubești, te păcălești! Însă, când vine iubirea peste tine, mai ales atunci, când e așa de rar, să dai cu piciorul doar pentru că instinctul de supraviețuire este mai pregnant, mare păcat. Aici, orice am zice, dezastrul are culoare de dezmăț. Aici, orice ar fi, este un ocol de care nu o să mai scăpăm niciodată. Să fugim atunci de iubire? Pentru că nu mai duce nicăieri? Pentru că este desuetă? Fără niciun calcul contabil, doar amăgire și nimic în cântar?