Ar trebui să alegi în funcţie de inimă, nu de confort. Cum ar fi dacă toţi ar alege persoanele iubite de la mii de kilometri distanţă, cum ar fi dacă toţi ar munci doar de dragul de a trece timpul? Să nu forţăm nota, măcar jumate dacă ar face ce le-ar spune sufletul, cred că am fi mai câştigaţi ca umanitate. În esenţă, de frică, toţi aleg să-şi desfăşoare viaţa reală în particularul ascunsului. Acolo, de frica oamenilor, sunt liberi să judece şi să iubească pe cine vor, mai ales dacă sunt căsătoriţi din interes sau din prostie, acolo în ascuns, unde nu sunt toţi ţintiţi, se petrece de fapt miza vieţii, acolo se zbate inima.
Dacă vrei să-ţi dai seama cât de distrus este un om pe interior e suficient să te uiţi la viaţa lui publică. Mai simplu spus, cu cât este mai perfect în spaţiul public cu atât este mai aproape de deşert. Oamenii deprimaţi, roşi pe interior, luptă cu aparenţele mai mult decat o fac adepţii taumaturgiei cu mirajul magiei. Deci, e o logică simplă. La fel şi casătoriile perfecte, cu poze perfecte, termpoane şi vacanţe. În spate, e prăpăd, însă imaginea trebuie să fie mai mult decât perfectă. Jocul stimei de sine trebuie să fie mai mult decât o reuşită banală, trebuie să fie configurat şi trasat în spaţiul audienţei.
Cei mai fericiţi, pe logica asta, sunt cei care nu or să caute niciodată confirmări. Oamenii liberi, nu vor atârna trofee pe pereţi, nu se vor semna cu titul înainte, nu vor face de „dragul lumii” lucruri pe care nu le-ar face în mod natural. Şi asta este diferenţa dintre cel care se screme şi cel care dansează natural. E ca şi cum l-ai pune pe Justin Timberlake lângă Michael Jackson.