A ajuns să nu fie săptămână fără o sinucidere la Metrorex. Mai nou, după cazul avocatei care a sărit de la balcon, se schimbă paradigma. Însă, ce este interesant, mai ales dacă te uiţi în presă, e faptul că totul a devenit o statistică rece, futilă, fără de sens. Ideea care mă scoate din minţi ţine de faptul că aproape nimeni nu este interesat de motiv, de acel „de ce”! Ei bine, dacă stăm să tragem linia, o să vedem că depresia oamenilor care se sinucid, ori mor pur şi simplu de supărare, ţine de sărăcie.
Poveştile astea însă nu duc spre vinovaţi, nu? Din punctul meu de vedere, de fiecare dată când unul lasă un bileţel… aş da vina pe clasa politică. Şi nu e doar un moft, e normal să fie aşa! Ei sunt acolo, ei trebuie să suporte ocara, consecinţele. Nu e suficient să verşi nişte lacrimi, cum a făcut maleficul Oprescu, trebuie să simţi pe pielea ta suferinţa, să iei focul în braţe, să simţi cimentul, praful cotidianului, să te ia praful cu tot!
Nu este normal aproape nimic în România. E chiar paradoxal, că reuşim să trăim, săraci fiind, chiar şi în astfel de condiţii. Cred că alţii ar fi dat ortu popii şi mai mult, dacă ar fi fost nevoiţi să aibă salariile de aici. Într-un fel, privind la rece, cred că se sinucid mult prea puţini faţă de blestemul pe care-l suportăm ca naţie. Asta nu înseamnă că încurajez, ci pur şi simplu mă gândesc la situaţie, la statistica de a face parte din neamul românesc.
Ideea e că ştim motivul, însă mereu nu avem parcă curajul necesar să o spunem cu subiect şi predicat. Pur şi simplu, depresia este alimentată de mizeria în care trăim. Iar sărăcia, oricât am încerca să o întoarcem, este o formă de abuz, este lipsire de libertate, este crimă. Şi atunci, dacă stăm să ne gândim, sinuciderile vin ca o consecinţă, nu apar din stele, nu vin din închipuirile şi explicaţiile psihologilor, nici vorbă, ci din imensa pustietate, goliciune, inflaţie!