De când cu lumea virtuală, chiar de la Dante încoace, toţi am început să ne creionăm spaţii ideale. Şi muncim zilnic, suntem conştiincioşi cu portretul acesta virtual – practic ne jucăm anost cu identitatea şi o conturăm în jurul unui scenariu din Second Life. Ce am observat? Că foarte multe femei au început să aibă relaţii-virtuale-în-compensare. Ce înseamnă asta? Păi, dacă bărbatul cu care sunt nu le dă atenţie, nu-i nimic, şi-o iau din mediul virtual. Cu unul pe Facebook, cu altul pe nu ştiu pe unde, găsesc soluţii prin care compensează lipsa de atenţie. Pe de altă parte, bărbaţii fac acelaşi lucru. Ce rezultă? Că am coborât idealul platonician pe Pământ. Practic, nu mai facem o distincţie clară între ideal şi factual, ci pur şi simplu, pornind de la ideea că suntem supraoameni, mai ales de masă, în tonul lui Eco, ne permitem orice, chiar să ne desenăm propria fericire. Mai simplu spus, omul actual nu-şi mai permite să aibă costuri, ci numai beneficii. Utilitarismul, în acest sens, este desuet, pentru că toti calculează pornind de la ideea că nu au cum să mai existe costuri. De aia toţi supraomenii de masă sunt ideali, nu? Slabi în poze, puhoi în realitate!