Cu trecerea timpului ajungi să te gândeşti care au fost cele mai frumoase clipe pe care le-ai petrecut, ajungi să faci o statistică, să-ţi spui că ai trăit cele mai genuine momente, că sub o formă sau alta nu te-ai păcălit cu nimic atunci când ai ales să o iei pe un drum sau altul. Este o chestiune ce ţine de trecerea timpului, de modul cum se scurge clepsidra în tine, pentru că ajungi să conştientizezi că nu-ţi mai permiţi să dai greş, ori poate să nu te mai minţi cu spor, aşa cum o faci în tinereţe, când din curiozitate, ajungi să faci tot felul de lucruri. Este prostia vârstei, clipa care merită să fie trăită, momentul de sub clepsidră, care nu are, culmea, moment şi nici minută. Totuşi, ce este viaţa? Ce faci dacă totul nu mai are gust, ce ajungi să îmbrăţişezi? Cu ce ajungi să te mai minţi dacă nu mai există posibilitatea de a nu te mai îmbăta? Cred că viaţa este chiar posibilitatea pe care ne-o vindem atunci când ne minţim. În goana după certitudini, conturăm spaţii de afirmare şi de confirmare, ne vindem iluzii, le punem în sertare şi ne mândrim cu ele. În fond, esenţa este goală, iar certitudine ne spune că moartea ne face cu ochiul, nu avem cum să o ocolim, dar putem să o fentăm, nu? Atât cât putem! Şi atunci viaţa este chinul iluziei cu care ne mânjim de fiecare dată când ieşim pe stradă. Viaţa este cea mai frumoasă minciună din toate câte sunt, este absurdul cu gust de întemeiere, este mirosul lugubru al morţii, dar cu retuş de frişcă. Viaţa? O iluzie!