Un seducător de profesie poate să rupă destine, să frângă inimi, să facă orice, dar niciodată să iubească. Pentru el mult mai tentant este jocul, deriva din care-şi încarcă derapajul printre inimile victimelor. Căci, să fim corecţi, Don Juan nu iubea persoana, iubea iubirea, iar în felul acesta nici victimele nu aveau pretenţii, cel puţin el era sincer, în accepţiunea lor! Toate ştiau că pleacă după, nu aveau pretenţii de la el, totul se consuma în spaţiul iubirii de moment, într-un fel… ideale.
Şi totuşi, dacă ne gândim, noi asta facem mereu – cerem de la persoanele din viaţa noastră să ne seducă tot timpul, să fie ancorate în spaţiul iubirii genuine, asta în timp ce plătesc facturi şi merg la piaţă. Don Juan nu mergea la piaţă să cumpere roşii, ci să vâneze, e o diferenţă. Cert e că iubirea nu poate niciodată să fie certă, bătută în cuie, iar dacă nu ştii cum să ţii de ea, atunci ai toate şansele să-ţie fie furată.
Femeile? Masochiste! Nici să nu audă că inima a fost aruncată pe o tavă! Mai bine un Don Juan ideal, de moment, decât un muritor de rând, care să nu le ofere nimic, deşi, poate, le oferă totul! În fond, toţi sunt muritori de rând, însă unii vând pastile mai bine, ori cred că o fac mai bine. Şi culmea, pentru specialistul mizericordios, niciodată perfecţiunea nu-i va fi un aliat, căci femeile caută dincolo de ideal, în mundan, de unde îşi extrag doar o felie din noumenal, restul lăsându-l pentru bărbat, care tinde mereu să corupă, să ceară totul, să aibă parte de tot ce nu poate să aibă parte, de ideal!