Cred că orice bărbat îşi doreşte o femeie slabă lângă el, să o domine, să-şi arate el muşchii, să-i îngrădească libertăţile. Culmea, multe şi vor asta, iar unul ca mine nu poate să înţeleagă acest fenomen. În fond, unele femei, exact cum spunea Nietzsche, îşi doresc să pui biciul pe ele. La propriu! Ceea ce e destul de trist.
Dacă totul se reduce la povara dominaţiei, unde mai este iubirea? Aş vrea să o spun şi mai simplu, pentru toate amorezatele, poate înţeleg aşa: dacă îţi controlează telefonul, ori altceva, dacă îţi închide conturile la reţelele sociale, dacă te cronometrează, crede-mă, nu te iubeşte, te deţine, între tine şi un obiect nu este nici o diferenţă ontologică, eşti un telefon, o bucată de carne, orice, mai puţin fiinţă umană. Ba chiar, îşi iubeşte mai mult obiectele, pe alea nu le controlează, nu le agasează.
Iubirea nu este posesie, nu e dorinţă. Nu putem să spunem ce este, asta e altceva, dar putem să spunem ce nu este, iar persuasiunea ieftină nu e iubire. În victimologie eşti deja mort, dacă laşi totul de la tine, dacă-ţi surpi ultimul grad de coerenţă personală, dacă eşti doar un preş.