Sunt nişte tipe care umblă ahtiate după perfecţiune. Fac orice s-ar putea ca să fie perfecte, doar fizic. Nu judec pe nimeni, dar frumuseţea nu constă numai în armonie şi simetrie, ci în entropie. De exemplu, strungăreaţa poate fi un defect care dă farmec, ori gropiţa în obraz. Astea sunt lucruri care ţin de dezordine, nu urmează un cumul de perfecţiune. Bumerangul? Că tot ce este schiţat devine gol, fără de sclipire. Dacă părul este mult prea aranjat, ori fardul prea „corect” trasat, ceva nu este în ordine. Dacă zâmbetul este tot timpul, iarăşi ceva nu este în ordine.
Îmi aduc aminte aici de un profesor care se plângea că, în nu ştiu ce oraş din Franţa, nu este mizerie pe stradă. Ideea era următoarea – dacă apărea o revoltă, imediat a doua zi nu mai era nimic, totul era strâns. Morala era de sorginte platoniciană, anume natura corupe, iar dacă se întâmplă acest lucru, atunci să lăsăm lucrurile aşa, să nu intervenim. Ei bine, unde intervenţia e prea mare, discrepanţa e prea mare. Dacă totul este trasat, pur matematic, chipurile estetic, frumosul este transfigurat, iar excesul devine scop în sine. De aia apar femei cu buze anapoda, pentru că simţul realităţii a fost mutat în butaforie, iar reperele au fost călcate în picioare.
Entropia este singura care dă gust estetic. Armonia nu ar fi gustoasă fără de zbânţuiala destrăbălării. Dansul măştilor, ştia el Nietzsche ce spunea! Să nu uităm, în Correa de Nord, când aplaudă lumea pe liderul lor minunat, totul este sincronic. Pare perfect, nu? Dar oare este totul în ordine?