Dulapul, dragii mei. Acolo, dacă stăm să ne căutăm, se găseşte miracolul vicleşugurilor. Ce simplu ar fi dacă totul s-ar reduce la jocul de haită, când ne lăsăm cuprinşi de iluzia impersonalului. Da, suntem ciudaţi, avem ţinte pe care numai noi le cunoaştem, dar care sunt parcă crescute din crepusculul ascunsului nostru.
Nu ştiu cum facem, dar mereu o luăm pe drumul greşit. Şi tot căutăm ceva ce întârzie să apară, să fie semeţ în calea noastră. Noi suntem ceea ce ascundem, nu ceea ce arătăm. Suntem mult mai mult decât haina fluturată în turmă, iar persoanele cu adevărat din jurul nostru nu sunt decât o proiecţie a bâlciului cotidian. În esenţă, sângele arde, firea este barbară. Nu suportăm nimic, nu ne face plăcere să împărţim nimic, poate doar iluzia altruismului.