Să renunţi la tine, să înţelegi că nu înţelegi, că eşti frate cu deşertul. Dacă iei în stăpânire deşertul, atunci tot ce ţine de ridicolul uman devine sublim, egoismul se transformă, răutatea se volatilizează, gustul se amplifică.
Majoritatea oamenilor nu pot trece dincolo de egocentrismul lor. De aia apar toate suferinţele, crimele, mizeriile înrudite de omul animal. Să ai un gram de înţelepciune înseamnă să te laşi cuprins de angoasă, să nu fugi de ea, să dansezi cu ea, să iei deşertul la mişto, să faci haz de necaz de ceea ce se petrece cu tine.
Şi atunci, dacă laşi să vină hazardul peste tine, nu te poţi supăra pe oameni că încearcă să profite de tine. Ei vor câştiga mereu în lumea lor, în calculul subit cu viaţa, însă oare vor fi câştigat cu hăul prăpastiei? În fond, nimeni nu câştigă nimic, toţi pierdem, chiar şi atunci când întinde capcane, când plătim poliţe, când ne alimentăm ego-ul cu tot felul de lucruri care mai de care mai abjecte. Viaţa nu se pune în balanţa utilitarismului, oricât de mult ne-am dori asta.
Şi tot aşa, dacă primeşti palma înţelepciunii, nu poţi purta pică, nu poţi practica dezumanizarea umanului. Căci nebunia socială nu e decât o junglă a refulărilor, a dezastrelor egotice. Dacă tot iubeşti înţelepciunea, iubeşti oamenii care greşesc şi-i ierţi.