Sa ne gandim la mitologia lui Procust. Ce facea cu oaspetii care nu se incadrau in patul sau de arama? Pai, daca erau mai scunzi, ii lungea. Iar daca erau mai inalti, atunci le taia capul, sau picioarele. Vreau sa pastram aceasta imagine si sa ne gandim la mediere. Ce incearca mediatorul sa faca in esenta? Sa aduca la medie, adica sa gaseasca linia mediana. Cam ceea ce incerca si Procust. Insa, ca orice beneficiu sa reuseasca, trebuie stabilite niste costuri. Si dupa cum bine stim, mai ales in ziua de azi, omul nu este dispus sa renunte. Nu vrea sa-i fie taiat capul, nici sa fie lungit. Mai ales cand vorbim de postmodernism.
Ideea este ca medierea din start isi da o ispita greu de dus. Prin insasi menirea ei nu poate atinge tintele ideale. Si atunci intra in rol avocatura, care preia fraiele si duce mai departe ceea ce poate fi dus. Medierea nu face decat sa fixeze campul tematic al problemei, sa astearna terenul, sa fixeze ceea ce poate fi fixat. Daca lucrurile nu sunt batute in cuie, atunci mergem mai departe.
Avocatura, chiar daca suna scrupulos, nu are decat de castigat din implementarea medierii. Atat pragmatic, pentru ca actele vor fi deja configurate, iar traseele argumentative conturate, cat si ideal, pentru ca totul se va implini in acest fel. Roata juridica va fi fost astfel pusa la lucru. Totodata, in masura in care medierea isi va gasi rostul ei pe piata, si avocatii cu adevarat importanti, buni, vor putea sa dea ceea ce au mai bun de dat. Practic, medierea il va scoate din scena pe avocatul care traieste din siretlicurile viciilor de procedura. In fond, un avocat trebuie sa arate pe scena ce poate sa faca. Nu in abscons, acolo unde pune un timbru invers, sau scrie o data de nastere gresita.
Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/este-mediatorul-dusmanul-avocatului–s7923.html#ixzz2YRefNHYX