Din goana furibundă după adulaţie trebuia să apară şi o meserie care îşi propunea explicit să facă bani. Ce vreau să spun? E foarte simplu. Toţi, chiar dacă nu o spunem explicit, ne dorim să avem bani, să facem bani. Şi dacă nu ne dorim, suntem obligaţi. Nu avem scăpare. Până şi aerul costă în ziua de azi. Să nu mai vorbim de apa plată! Cu toate astea, există nişte indivizi specializaţi, angoasaţi chiar, care îşi propun explicit să facă ceea ce vor toţi să facă – bani. În fond, toţi ne dorim bani, numai că unii-şi doresc explicit şi intrinsec să facă bani. Dacă în lumea asta există tot felul de meserii, de la brutar la profesor, toate remunerate, zic eu că trebuia să apară şi o meserie care să aibă ca scop în sine remuneraţia. Adică, să fie cât mai uşor de înţeles, antreprenorul nu face pâine ca brutarul, ca să-şi hrănească familia, cum spunea Adam Smith, ci trece la frâiele brutăriei cu scopul explicit de a face bani de dragul de a face bani. Nu ştiu dacă se iveşte clar ceea ce susţin, dar antreprenorul, mai ales cel contemporan, nu-şi mai propune să producă, iar apoi să câştige din urma producţiei, ci sare direct la caşcaval. Deşi sună redundant, poate anost, perspectiva ne scoate la lumină– din punct de vedere moral – aviditatea şi voinţa de putere. Banii, pentru antreprenor, sunt întreprinderea, ei devin mijlocul şi scopul oricărei afaceri. În acest imens crepuscul, omul nu mai are nici o valoare morală, ci de schimb, de producţie, de maşină fără suflet, robota, vezi ceha. Aceşti iluştrii nătăfleţi nu numai că pun destinele în voia zarului, adică la bursă, care nu este nimic altceva decât un joc, dar şi întregesc un cadru dominat de avariţie şi dezgust. Clasele nu se pot construi decât în spaţiul acestui formalism barbar. În fond, diferenţele sunt cele care vând, iar „costul de lux”, de „stimă de sine”, este singurul care ne arată că economia se învârte în jurul egocentrismului avid de faimă.
Addendum: În România există o specie aparte de canibalism antreprenorial. Este vorba de o fază originară, încă nealtoită, destul de banală, dar suficient de cultivată în spiritul Mioriţei. „Antreprenorul” român este muritor de foame şi serveşte ca mijloc pentru diverse interese. De obicei ale altora. Pe care el nici nu le bănuieşte. Asta e una. O altă specie este dominată de cei care se află la început de drum. Iar aceştia, conform vorbei că orice român este bun la toate, îi întrec pe toţi în diletantism.
Poza de aici.