Era o vorbă, parcă a lui Paler, cum că o prietenie se poate lega după ce a fost ruptă, dar va rămâne mereu nodul. Nu ştiu, sincer, putem să găsim cu precizie acel punct de cotitură din viaţa noastră, putem să ştim cu precizie matematică când s-a rupt totul în două? Sau, mai simplu, găsim machiavelic, mefistolic un plan şi o rezolvare într-o situaţie punctuală? Nu cred că există motive reale de despărţire. Nici nu au cum să fie de altfel. Poate doar anumite momente de saturaţie, lucruri neluate în calcul iniţial, dar care inconştient dansează în noi. Chiar dacă ne dorim să avem o anumită justificare – să ştim cu precizie de ce am luat o decizie, de ce nu am luat alta, de ce am procedat într-un anume fel, când am fi putut să procedăm fix pe invers – aceasta nu poate fi niciodată clară, ci absconsă, poate înverşunată în propria noastră izbândă de a justifica nejustificatul, nespusul. Nimeni nu decide cu privire la destinul persoanei „iubitei” cu adevărat. Totul se poate evapora într-o doară, fără prea multe iscoade. Să nu ne mai minţim cu rolul pe care-l jucăm în viaţa celuilalt, să fim mai moderaţi în privinţa aceasta. Celălalt poate fugi de tine chiar şi atunci când îţi este lumea mai dragă; nu o să stea în loc doar pentru simplul fapt că trăieşti o „poveste de neuitat”. Să fim serioşi, atât cât putem, să înţelegem că nu suntem decât nişte pioni loviţi de orgoliu. Atât şi nimic mai mult.
Poză furată de aici.