De ce simţim nevoia să ne amăgim cu amarul stabilităţii, al verticalităţii? Chiar toate lucrurile de stau în picioare să fie perfect adaptate la perfecţiune? Am tot auzit prin popor că omul puternic este cel care a fost lovit de multe. Mai simplu spus, omul lovit de soartă a ajuns să fie un sinonim al forţei şi puterii. Însă, piatra de stă măcinată într-un râu nu este în picioare? De ce trebuie să privim aşa rece? Să fie suficient faptul de a sta pur şi simplu în picioare? Nimic mai greşit!

Eu aleg să privesc conturul pietrei, modul în care a fost măcinată de timp, felul în care a fost devorată de apă. Eu aleg să văd viermii persoanei aşa zis puternice. Eu aleg să străbat goliciunea hârburilor sale, şi nu să mă las minţit de nişte anonimi. Şi ce mă doare? Faptul că toţi care rostesc această inepţie sunt nişte pietre neunse de ape!

Facebook Comments Box