De ce simţim nevoia să ne amăgim cu amarul stabilităţii, al verticalităţii? Chiar toate lucrurile de stau în picioare să fie perfect adaptate la perfecţiune? Am tot auzit prin popor că omul puternic este cel care a fost lovit de multe. Mai simplu spus, omul lovit de soartă a ajuns să fie un sinonim al forţei şi puterii. Însă, piatra de stă măcinată într-un râu nu este în picioare? De ce trebuie să privim aşa rece? Să fie suficient faptul de a sta pur şi simplu în picioare? Nimic mai greşit!
Eu aleg să privesc conturul pietrei, modul în care a fost măcinată de timp, felul în care a fost devorată de apă. Eu aleg să văd viermii persoanei aşa zis puternice. Eu aleg să străbat goliciunea hârburilor sale, şi nu să mă las minţit de nişte anonimi. Şi ce mă doare? Faptul că toţi care rostesc această inepţie sunt nişte pietre neunse de ape!
am si eu una! Povestea urmatoare este drsepe doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: drsepe sotiile lor, drsepe carierele lor, drsepe serviciul militar si drsepe locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer seprofilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochiisi imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti drsepe parada care tocmai trecea prin parc.Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie indetaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele dinurma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de lafereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: “Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna drsepe frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?”.Sora ii raspunse surprinsa: “Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva”. Apoi adauga trista: “Poate voia doar sa te incurajeze”.