George Colang

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …

O să descriu acum probabil cel mai frumos test de iubire, cel mai intim şi mincinos moment din toate câte sunt. Ştim cu toţii, sau poate doar unii, că pe vremuri căsătoria se numea himeneu. Evident, era vorba de tradiţie, bărbatul alegându-şi soţia în funcţie de zeul Hymen. Toate bune şi frumoase. Cu timpul, când lucrurile au ticnit şi au pocnit spre emancipare, am trecut la căsătorie, la aşa-zisa fugă de zeul cu pricina. Femeile, toate, sunt moderne, ele nu mai vor să stea la strachină, bărbaţii, dimpotrivă, exultă, dau din mâini, caută numai himere bune la pat. Toţi fug de Hymen. Săracul!

Însă, apare o problemă. Cum se face că toate femeile îl iubesc pe primul? Cum se face că toate îl urăsc pe primul? Dacă iubirea apare spontan, dacă ea ar trebui să vină peste noi, cum se face că femeile îl venerează pe primul? Problema nu este doar ironică, este tristă, ne arată că vecinul, primul care a avut norocul să stea lângă o tipă, a fost şi servit. Şi acum ironia sorţii: Nu este ciudat să fii iubită de vecinul tău, de colegul tău, de unul de la tine din oraş, din cartier, de peste drum? Nu este ciudat să vină iubirea aşa de uşor peste tine, să o vezi într-un amărât care a avut prostul noroc să fie primul? La colţ de stradă!

Iubirea nu are cum să fie sau să ţină de primul venit, şi asta trebuie să o înţeleagă şi o tipă care-şi plăteşte psihologul să o hipnotizeze, ca să-l poată uita pe primul ei, de la 17 ani, ea având acum 33 de ani. Asta e lumea în care trăim: femei iubitoare de un ideal mizer, al unui cuplu adamic, perfect; am ajuns să fim toţi o matematică împuţită! Ne satisfacem veninul doar cu minciuni.

Nu este ciudat ca o generaţie în parte să iubească la fel, ca o turmă avidă de pastramă de porc? Dacă lucrurile stau aşa, atunci femeile nu iubesc deloc, nu au nicio urmă de adevăr, doar nişte proiecţii inutile în care unul o ţine pe una de mână toată viaţa. Toată fala cu evoluţia este doar o hârtie unsă cu alifie, nu e nimic adevărat în ceea ce facem, nu este nimic pur. Atunci iubirea este doar o loterie. Atenţie, folosesc cuvântul iubire în sens ironic. Cu toate astea, nu-mi convine să fim chiar aşa de mincinoşi, să credem că totul vine aşa la colţ de stradă, că totul este uşor şi gata de pus pe masă. Aş vrea să văd o femeie puternică cu adevărat, nu una care o spune, una care chiar este, una care nu dă doi bani pe primul sau pe ultimul, una care pune punctul pe i, chiar dacă nu are de ce să o facă, una care nu se mulţumeşte cu puţin, şi aici nu mă refer la portofel, una care să vrea să vadă ceea ce este în esenţă de văzut!