Acum vreo doi ani de zile am început să scriu un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui? Textul nu este corectat, căci nu m-am uitat pe el.

I.

Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

 Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…

Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.

Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine.

 Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.

   II

După moartea mamei mele, am învăţat că unele lucruri nu pot fi controlate. Că şi acel fior care te pune să faci ceea ce nu faci, devine un ilustru cabotin, în război cu propriul principiu de la care pleacă. Am învăţat să mă descurc, să-mi spăl singur rufele, căci aveam vreo 14 ani când mama mea s-a stins, să mă las sedus de această lume, ce nu era deloc facilă. Nu puteam să-i înţeleg pe ceilalţi copii, cum nu puteam să-i înţeleg nici pe părinţii lor care se făceau că îi ceartă. Sau, poate, eram doar gelos. Atunci am simţit gustul lacrimilor pentru prima oară. Şi, tot atunci, am învăţat că timpul nu iartă. Că sunt clipe care nu pot fi măsurate, la fel cum nisipul se scurge printre degete, sau chiar prin fâşia clepsidrei. Vezi tu, clepsidra are formă, un tot concret, un ceva care aduce a spaţiu obiectiv, rece. Ei bine, atunci, chiar atunci, mi-am dat seama că, nisipul ce curge printre degete, nu este cel care se lasă vrăjit de ochiul microscopului, ci de sufletul unui om care culege, în clipe, lacrimi, trăiri, hotare, tot felul de drame ce nu pot fi puse pe tavă. Deci, există, dacă vrei, mai multe fâşii, pâlnii, prin care se scurg razele certitudinilor noastre. Nu ştiu dacă fiecare are un înger care să îl scoată din nimicul adânc al existenţei, dar ştiu că fiecare are o frunză de care se adună, se scutură. Când mă gândesc la mine, mă gândesc la noi, la toată lumea. Poate că din partea cu clepsidra, am învăţat şi un lucru concret, să fiu obiectiv în relatarea goală a unor trăiri ce aşteaptă să fie disecate, operate. Sunt medicul care tratează aceeaşi boală, dar în trupuri diferite, ciudat, nu?

Pe la vreo douăzeci de ani, după ce am ajuns la facultate, am simţit, pe propria mea piele, ce înseamnă să fugi de un loc, de o pată ce ţi-ai fi dorit să nu existe. Dar, asta este. În lacrimile cele mai ascuţite se găsesc cele mai mari vindecări. Am intrat la conservator, deşi mă fascina şi filosofia. Bursa pe care o primeam era suficientă. Sau, să zicem, aşa mă minţeam eu. Sora mea cea mare, Adriana, s-a angajat în oraşul natal, şi a rămas să aibă grijă de Laura. Ajuns aici, în acest loc uriaş, m-am simţit obligat să-mi reprofilez privirea, să o obişnuiesc cu lucruri mari, cu oameni mici ce tind să atingă culmi înalte. Nu cred că te poţi strecura aşa uşor de o lume monumentalistă, şi, atunci, din inerţie o adopţi, ca un sacou ce se scurge pe tine, deşi nimeni nu spune asta. În cultul acesta monumentalist se cultivă bovaricii, până şi căţeii par mai inteligenţi aici! În fine, nu-mi pierdusem copilăria sau naivitatea mea de provincial, şi, oarecum, mă aflam în situaţia ingrată de a fi iarăşi timid într-o altă lume, o nouă prăpastie…

Lumea este o prăpastie în care se luptă mai mulţi actori. Aici, în lumina întunericului, se petrece jocul fiecăruia, şi, tot de aici, răsare focul conflictului ce-i priveşte pe toţi. Nimeni nu scapă. Cabotinul, pe lângă marea de actori cu care se confruntă la tot pasul, mai are un război de dus, război care, la rândul lui, se petrece tot aici. Războiul plăsmuitorului cu el însuşi sau hărţuirea de sine. Toţi interpretează rolul asumat la naştere, în speţă, cel de purtători de mască.  În această calitate, plăsmuitorul agită rolul său, îl sufocă cu tot, în nimicul existenţei sale. Drama răsare de aici, din necunoaştere, din tot ceea ce ar trebui să-i fie propriu actorului. Într-o asemenea situaţie, actorul este cuprins de firul desfăşurării sale, el este conştient de imposibilitatea care-l paşte, de neputinţa cu care a fost înarmat în faţa măştii sale. Drama actorului reprezintă corabia cu care se scufundă în necunoscut. El este acum în faţa sa, adică în faţa deşertului înşelător. Cabotinul este prins în pînza instaurata de însuşi el. Există, însă, un lucru care trebuie menţionat. Acest alunecuş conjuctural este generat şi de modul în care fiinţează ceilalţi purtători de mască. Prăpastia este o pânză multiplă care aduce laolaltă toţi actorii. În acest concurs de împrejurări se întâlnesc dezamăgirile noastre. Tot aici, apar şi reuşitele noastre.  Scena susţine întregul act conjuctural. Pe ea se desfăşoară şi pâlnia cu care ne cernem posibilităţile de afirmare, căci totul este până la urmă o posibilitate de afirmare. Ca să supravieţuieşti pe scenă, trebuie, în primă instanţă, să te afirmi. Conflictual însă, a te afirma nu înseamnă neapărat a urla pe scenă, poţi la fel de uşor să trăieşti şi ca sufleor.

Nu pot să fiu cinic, să mă prefac că nu văd nimic şi că nu aud nimic. Nu pot să mă  ascund într-o sobă şi să-mi dau foc cu propriile minciuni. Nu este nimic greu, din tot ce zic, numai că nu îmi vine să scot din buzunar un destin ce se lasă purtat de acest val nesărat. Omul este o groapă în care se adâncesc mai multe persoane. Omul este coşciugul care aduce cu sine şi paradigma trăirii fantastice. Îmi vine greu să mă văd înconjurat de oameni care se toarnă uşor în paharul neautenticităţii, dar cu siguranţă lumea noastră arată ca o paiaţă în care înving numai cei care se leagă de braţul nesaţului. Nu de multe ori, ba chiar de foarte multe ori, m-am trezit uitându-mă la mine, la acest monstru nesătul care ţine morţiş să-i arate corporalităţii sale că este în stare să pocnească. În fond, cine sunt eu, de ce aş putea să-i judec pe toţi? Nu sunt cu nimic mai mult decât un gândac ce este în stare să se disece. Dar sunt gândac. Cum şi tu eşti gândac. Cum, de fapt, toţi suntem.

III

Degeaba! Scriu aici răvăşit în speranţa că o să ajung cumva la tine, la ceea ce era să fie începutul unei frumoase reuşite. Însă, o las baltă acum! Ţi-ai dat vreodată seama de faptul că noi prin tot ceea ce facem nu facem decât să cerşim o brumă de recunoştinţă? Tot! Absolut tot! Nu cred că suntem sinceri până la capăt, nu cred că avem intenţii pure niciodată, poate criminale, sorbite de dorinţe ascunse, macabre, viscerale, venite din lumi cumva apuse. Asta fac şi eu, acum, încerc să-ţi îndrept privirea spre mine, spre ceea ce a mai rămas din mine. Dar să mă întorc la drumul meu, la ceea ce încerc să descos alături de tine. Rămăsesem la venirea mea în această lume mare, monumentalistă, morbidă prin faptul că era mai mult decât puteam duce. Sau, cel puţin, aşa credeam eu la o vârstă destul de fragedă. Aici, chiar aici, în nebunia crescândă şi avidă de aciditate am învăţat că nimic nu contează, că totul poate fi călcat în picioare, chiar şi cele mai umile şi oneste bagaje, acele lucruri purtate cu fală din copilărie. Oraşul mare destramă orice urmă de umanitate din tine, te suge de tot contextul inaugural, de sângele din vene, de tot ceea ce este mai simplu şi natural. Oraşul perfid te obligă să te înhaţi, să-ţi doreşti să cultivi în tine doar roade şi instincte de supravieţuitor, pentru că totul este o luptă aici, o prăpastie morbidă şi alunecoasă. Însă, idealist din fire, am crezut că o să pot împăca inima din mine cu mirosul de benzină.

În anul doi de facultate am întâlnit-o pe ea. Nu cred că are rost să-i dezvălui numele. Nu ajută cu nimic, şi nici nu spune nimic cu privire la felul ei, la norocul de a fi în pantofii ei. Pot spune, dacă tot sunt sincer, că a fost primul meu contact cu jocul seducţiei şi al iubirii de buzunar; deşi, atunci, cu mâna pe inimă eram în stare să spun că iubesc. Aşa vedeam eu lucrurile. Şi dacă stau să mă gândesc, nici acum nu m-am prins cum stau lucrurile cu mecanismul iubirii. În niciun caz, nu e vorba de vreun mecanism. Fie! Am întânit-o la o facultate, cred că era vorba de Arte, căci aveam prostul obicei să merg pe la mai multe cursuri, să frecventez tot felul de facultaţi, în speranţa că poate m-am înşelat cu muzica. Cei drept, cred că la facultate de filosofie am pierdut mai mult timp decât la Conservator. Mă mai duceam şi la Arhitectură, fiind fascinat de clădiri, de tot ce încerca să îmbine idilicul trecutului cu vivicitatea şi ferocitatea viitorului. Şi, cel puţin, la Arhitectură, la vremea respectivă, cam asta credeam eu că se întâmplă. Ei bine, în una dintre născocirile mele zilnice am dat şi pe la Arte. Era frumos afară, primăvară, totul ţinea cu mine, cu melodicitatea nebună ce zvâcnea în mine. Ţin minte şi acum, am intrat, am văzut o nebunie, o baltă de oameni, şi m-am luat şi eu după ei, aşa cum oaia se duce subit în groapă. Am intrat într-o sală, m-am aşezat un pic mai în spate, şi de acolo am zărit-o. Era o fată liniştită, cu părul şaten. Îmi părea aşa timidă, şi chiar nu ar fi ieşit în evidenţă în vreun fel. Poate că nu ştia cum să se îmbrace, sau, mai bine zis, cum să se expună, să se vândă, căci acum mai toate fetele erau vopsite cu vulgaritate pe fată. Ea nu, ea era simplă, era sinceră cu trăirea şi felul ei. Mi-am zis că oricum nu am ce pierde, şi am început să fac glume pe seama profesorului, scopul fiind, evident, acela de a se uita spre mine. Nu ştiu ce câştigam, eu fiind destul de timid, dar se pare că timiditatea poate scoate cele mai adânci tenebre din tine, căci vociferam pe acolo ca nebunul şi nu cred că o fată normală ar fi băgat în seama un „recalcitrant”.

La final, am fugit direct spre ea, şi i-am spus: ,,Nu vrei să fii soţia mea?” Era o replică stupidă pe care o foloseam în liceu. Nu ştiu de ce, dar ţinea de multe ori. Sincer, acum spuneam mai mult idioţenia doar ca să-mi primesc o palmă, şi să mă trezesc din vis, căci cu siguranţă nu era tocmai cea mai potrivă metodă de a face o persoană să se uite la tine. Spre uimirea mea, ea mi-a răspuns: „Dar tu vrei să fiu soţia ta?” M-a cam luat prin surprindere, recunosc, nu prea ştiam ce să mai zic, însă am mers mai departe în inconştienţă: „Da, cu siguranţă!” Şi uite aşa a început prima mea aventură, primul meu joc cu iubirea, cu focul citadin, cu tot ceea era mai frumos şi mai sprinten. Am fost aproape doi ani de zile împreună. Eram nebuni, fugem de noi, ne ascundeam, eram tineri. Nu cred că aveam probleme, nici bani, dar totul era aşa frumos şi simplu. Mergeam la mare cu renumitul cort, stăteam şi câte două săptămâni, la munte, la fel. Totul era simplu, fără prea multe întrebări, fără gesturi inutile, doar joacă şi beţie dionisiacă, cum ar spune Nietzsche.

Ea m-a ajutat foarte mult. Alături de ea am început să înţeleg un pic lumea, să nu mă mai sperii de ea, să nu-mi fie frică. Până să o cunosc, mă temeam, totul era mare, monumental, abisal. Faptul că venisem într-o nouă lume era o mare necunoscută, un mare joc, o ambiţie destul de mare pentru un sărăntoc plecat la cules de faimă prin piaţă. Aşadar, cu ea am învăţat să mă rup de trecut, să-mi înec lacrimile şi sper. Pe am atins-o cu foc şi patos. Cu ea am sărutat luna şi fruntea. Însă, ca orice poveste, are şi un sfârşit, unul destul de simplu, cred. După doi ani, cred că ne-am plictisit, cred că ne-am cunoscut îndeajuns ca să putem să o luăm pe două căi diferite. Aşa mi-a rămas mie impresia. Nu ne-am certat, ci, pur şi simplu, am hotărât să o luăm pe drumuri diferite. Am conştientizat că ceva s-a rupt, că totuşi joaca nu este suficientă, că se consumă într-un final, că anii trec şi noi nu mai putem să ne maimuţărim. Să nu mă înţelegi greşit! Nu fac apologia rigidităţii! Nu! Pur şi simplu, eu mă raportam la cu totul altceva, iar ea, la fel. Eu eram fascinat de Kant, ea era fascinată de geometria proiectivă, de desenul tehnic, până într-acolo încât a hotărât să dea la construcţii, o facultate mult prea rigidă, mult prea apăsat pentru un nebun ca mine. Şi nu judec, chiar nu fac acest lucru, dar vezi tu, în viaţa, şi o gură de aer te poate schimba, şi cel mai umil gând, ori poate suflare te poate arunca într-o altă lume. Aşa eram noi, împreună, dar pe drumuri diferite. Îmi dau seama acum că este 4 dimineaţa, că încerc totuşi să-mi dezvălui micile mele trucuri, inconştienţe, bagaje cu lucruri prăfuite, deşertice…îmi dau seama că orice aş face, tot nu ştiu cum să dau de tine.

 Astăzi, am avut o zi mohorâtă, dacă pot spune aşa. Am stat în pat, am schimbat tot felul de posturi de televiziune, m-am uitat pe geam, am ieşit puţin afară, am cumpărăt ceva de mâncare şi apoi m-am întors în mica mea cuşcă. Cred că singurul lucru plăcut a fost să mă tolănesc în cadă, să stau acolo întins, şi să mă gândesc la nu ştiu ce intenţii stupide. Oricum ar fi, viaţa asta a noastra nu este aşa mare cum ne place nouă să credem. Noi o valorificăm şi o punem în cârca noastra, aşa ne-a învăţat Sisif, nu? Noi ne întindem între mări şi oceane. Noi ne aruncăm cu undiţa tot felul de oferte greu de refuzat, şi tot noi ne întindem curse.

Am ajuns să cred că omul îşi întinde curse în fiecare zi. Ca un şoarece conştient de otravă. Cam aşa suntem şi noi. În fiecare dimineaţa sperăm la totul felul de lucruri, încercăm inconştient să ne adulmecăm izul şi mirosul suprem de realitate, dar nu putem să intrăm în profunzime, nu putem să ne scuturăm cu adevărat, sincer nici nu avem de ce să o facem, căci singura întrebare pe care putem să ne-o punem nu este uşor de pus. Ştiţi care este? Cred că ştiţi, însă nu puteţi să o formulaţi. Nici eu nu pot. Este o limită, un zid de care nu pot trece. Culmea, la 11 ani când am încercat să-mi pun întrebarea, am realizat că mi se învârte creierul în cap. Ironic, şi acum mi se întâmplă la fel. Ori de câte ori mă văd pus în faţa faptul împlinit, nu pot merge mai departe, şi chiar nu am cum. Ineluctabilul este demn de milă! Mi-am dat seama că şi filosofia se încurcă, mai toţi filosofii cu greu pot parcuge acest florilegiu epistemic. Unii spun că nu este posibil, şi se opresc în loc. Alţii spun că au descoperit totul, dar de fapt stau pe loc! Întrebarea fundamentală, dacă pot spune aşa, este cu privire la noi, la faptul că noi ne aflăm aici, că lumea este pur şi simplu. Aceasta întrebare este mai degrabă un răgnet de neputinţă, căci toţi încercăm să-i dăm  de capat. Matematicienii vin cu formule, astronomii fac poze din sateliţi, filosofii se bat în argumente, toţi caută, într-un fel sau altul, să dea un răspuns cu privirea la lume. – „Cum ne aflăm noi aici? Şi dacă ne aflăm aici, cum se face că totul a fost posibil? Şi dacă totul a fost posibil, cum de a fost posibil? Cum arată începutul, dacă propriu-zis nu poţi să arăţi începutul? Oare există început? Şi, dacă există, cum a fost posibil?” Şi tot aşa. Ne învărtim în acest joc vicios. Ne zbatem cu acest limbaj precar să dezvăluim o lume în esenţă goală. Aşa arata ţinuţa întrebărilor fundamentale, aşa se învârt ele în capul tuturor celor care încă mai speră la o brumă de cunoaştere. Aşa se dezvăluie una dintre cele mai frumoase curse. Însă, de cele mai multe ori, să fim drepţi, oamenii nu mai stau să-şi întindă astfel de curse. Oamenii aleg direct calea cea mai simplă: A fi egal a exista. Atât şi nimic mai mult. Fără hărţuiri ontologice, fără manifestări metafizici şi trucuri epistemici, doar pâine şi circ. Şi, acum, pe bună dreptate, îi poţi învinui?

Facebook Comments