Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia Antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un Zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura Zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, era un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă.

Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, Zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, mai bine zis, de etica de buzunar, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti.

Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Cum se face că preotul îl bate pe un enoriaş pentru că a călcat prin curtea bisericii? Cum se face că poliţistul cade pradă interlopilor? Cum se face că judecătorul gândeşte strâmb? Veţi spune, toţi greşim, e perfect normal. Ei, da! Dacă ei sunt expresia perfecţiunii, şi ei nu o exprimă deloc, nu înseamnă că perfectul pute? Că, poate, dacă stăm să ne gândim, el nu există deloc? Că, înainte de toate, stă egocentrismul nostru morbid care ne spune să punem mâna pe toate şi nimic, şi să nu lăsăm pe nimeni să ne fure de la gură ceea ce-am agonisit cu trudă şi rafinament prin furt sau ochi dulci? Că, poate, dacă aruncăm un ochi în curtea animalelor vom vedea că instinctul de conservare poate să prindă forme perverse de supravieţuire? Că, fie vorba, raţiunea ideală nu există cu desăvârşire în ceva conştient, ci poate inconştient, dar nu în sensul lui Freud, cu refulare şi alte prostii, că poate coruperea este dincolo de noumenal, şi nu invers? Sau că nu există conştient deloc? Ci doar o aproximare luată în funcţie de instinctul de conservare sau de modul natural de a găsi o modalitate de adaptare?

Facebook Comments