George Colang

S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului – şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea – dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.

 Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.

Acum câteva zile, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată.  Ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte.

Patetici nu sunt coreenii, noi sunt ipocriţi, noi suntem cei care ar trebui să fie condamnaţi, noi şi numai noi. Noi instaurăm şi legiferăm norma, noi o ştampilăm şi o legalizăm la notar, noi ne fălim cu ea, şi tot din cauza ei ucidem cu sânge rece. Dar avem voie, pentru că noi suntem diferiţi, avem alte stăruinţe, ne închinăm la alţi zei, urmărim mai multe posturi de televiziune, avem internet, ne permitem să dăm cu zarul şi să fim judecători într-o lume fără de zei. Evident, lucrurile sunt un pic diferite, când vine vorba de viaţă, dar deloc separate în esenţă, în ceea ce ne face oameni. Coreenii nu plâng din milă, plâng pentru că au nevoie să se afirme într-o lume barbară. Noi, la fel. Ne dezbrăcăm pe Facebook în speranţa că vor cădea şerpii la picioarele noastre. Da! Suntem la fel, dragii mei, noi suntem la fel de meschini şi de proşti ca cei pe care-i criticăm cu atâta ardoare şi venin.