Am fost recent la o Mânăstire, iar la finalul slujbei am auzit îndemnul simplu al unui călugăr care spunea că trebuie să facem bine. Oricum ar fi, să facem bine, pentru că binele atrage binele. Eu mereu am crezut că pentru oameni este mult mai la îndemână să facă rău, de fapt asta cred și acum. Binele presupune un gram de înțelepciune interioară, presupune o aplecare spre o voce interioară. În schimb, răul este mult viclean decât binele, este mereu mai la îndemână. Cred și acum că răul are un avantaj, poate să pară bine, să se preschimbe, este ca negația care se transformă… în timp ce binele are dezavantajul de a rămâne încremenit în proiect. Binele nu poate să fie rău, însă răul poate să pară bun. De asta mulți pot face bine doar ca să te ducă la rău.
Deși pare o chestiune spirituală, minimală, în logica lui Aristotel este foarte simplu să derivi din negativ și să ajungi la pozitiv, în timp ce adevărul este numai unul, mai simplu spus din adevăr nu ai cum să ajungi la fals. În acest fel, ajungem la șlefuirea lui Kant care spunea că omul este ca o scorbură ce trebuie îndreptată. Cu alte cuvinte, înclinația naturală a omului este deprinderea binelui, nu binele în sine. În acest sens, datoria morală devine scop în sine, ca o mecanică ce trebuie lucrată, îndreptată, practicată.