De fapt, o femeie poate să-și întemeieze o familie doar pentru că își dorește explicit. Iar nevoia de a avea un copil de foarte multe ori, cum o arată psihologii, poate fi ghidată de un mimetism banal, de imitație. Mai simplu spus, dacă vede că o prietenă are un copil, atunci trebuie să aibă și ea. În fine, asta nu înseamnă că nu își iubește copilul, ci mai degrabă că soțul este un mijloc prin care este adus pe lume copilul. Cu siguranță, la limită, avem femei care nu își doresc să dea naștere, care țin să treacă la un soi de idealism prin care venerează doar ideea de iubire, implicit de bărbat. Sigur că ideea aici nu este moralizatoare, ci ține să arate diferențele dintre bărbați și femei. La rândul lor, bărbații pot aduce copii pe lume din frică să nu piardă o femeie, deci din egoism. Cert e că natura are un mod pervers de a se întreține, iar darwinismul ne arată foarte clar că adaptabilitatea este o abilitate mai mult decât primară.
Într-o lume ideală, platonică, iubirea ar trebui să fie pionul central al evoluției. Cum iubirea nu este pragmatică, mundană, natura a găsit mijloace multe mai interesante de a se întreține – cum ar fi accidentul ori prin cameleonism. De aia vedem femeile care se schimbă total la înfățișare și bărbați care pretind că sunt mai mult decât sunt. Iar chestiunea aceasta îmi aduce aminte de o specie de păsări, destul de interesantă, unde masculul avea, în limbajul nostru colorat, amante. Ocupat fiind cu creșterea mai multor pui, a mai multor sălașuri, acesta era înșelat, la rândul lui, ajungând chiar să crească pui care nu-i aparțineau. Până la urmă, pentru natură, darwinism, nu etica este interesantă, ci mijloacele cameleonice de supraviețuire. La noi, la oameni, Marx o numește Commodity fetishism, adică o modalitate în care relațiile se conturează în jurul bunilor materiale, nu morale.