În Teoria claselor de lux, probabil una dintre cele mai savuroase cărți de economie din istorie, Thorstein Veblen vorbește despre costul de lux și despre faptul că este mai important să-ți arăți apartenența la un statut social, chiar dacă nu îți aduce beneficii reale, chiar dacă nu îți face bine, chiar dacă nu îți place, decât să nu o faci, dacă vrei, culmea, să te diferențiezi. În capitolul Barbaria economică, din teza de doctorat, am dezvoltat subiectul, însă acum vreau să mergem mai departe și să ne punem următoarea întrebare: costul de diferențiere nu este de fapt un apel făcut la alteritate? În fond, a fugi de celălalt, prin situare opozitivă, nu adâncești spațiul, ci-l cultivi. Și asta vrea de fapt aristocratul, să arate că are, dar atâta timp cât există o scenă. De unde si drama Supraomului de masă, vezi Umberto Eco. Nu intrăm în detalii.
Ceea ce este interesant pentru subiectul de față e faptul că umanitatea nu o să poată niciodată să șteargă diferența dintre bogați și săraci. Deși vorbim de drepturi fundamentale, kantiene, natura umană, ca să-l parafrazez pe Kant, este o scorbură ce trebuie șlefuită. Deci, înainte de a fi șlefuită, e barbară. Deci, înainte de a ne da ochii peste cap cu drepturi fundamentale suntem niște maimuțe conduse de afecte nietzscheene și creier reptilian de tipul George Carlin. Asta înseamnă că vanitatea – care este strâns legată de genealogia triburilor din care facem parte – niciodată nu o să moară. Revenind la Kant, înseamnă totodată că nu putem decât să domolim instinctul și creierul reptilian. Astfel, este foarte clar, diferența este întreținută nu pentru că unii au o economie mai dezvoltată, ori că sunt mai inteligenți, frumoși, minunați, nici vorbă, ci pentru că vanitatea nu-i lasă să renunțe la privilegiile lor. De aia avem o întreagă mișcare conservatoristă.
Sigur că suntem diferiți prin natura. Și cu siguranță ar exista mijloace necesare să facem toți locuitorii planetei să trăiască minunat, însă cine ar vrea asta cu adevărat? Și nici măcar nu e vorba de lăcomie aici, e vorba că orice formă de nivelare ar strica însăși esența diferențierii, posibilității de a fi diferit. În bună parte, oamenii luați în turme nu se pot diferenția decât prin apelul la produs. Și atunci, chiar dacă de mâine, ca prin minune, s-ar întâmpla ca toți să aibă bani, următoarea problemă ar fi legată de modul de diferențiere. Și asta pentru că diferitul este seducător, este bunul cel mai de preț al economiei, adică posibilitatea de a percepe raritatea ca produs exclusiv.