Să alergi după o femeie e o prostie. Iubirea de tipul cucerit-cucerită este o modalitate interesantă prin care salvăm ego-ul pe moment, atât! În rest, când avem în vedere iubirea genuină, lucrurile ar trebuie să vină de la sine, fără nici-un efort, plan, doar întâmplare. Aproape până la prostie trebuie să fugi de fapt de ea, pentru că ce este scris în stele, e acolo! Cu cât alergi să pui mâna pe ea, cu atât te îndepărtezi de fapt de cea care te merită.
Mereu mi s-a părut interesant mitul androginului. Platon a avut primul intuiția de a lega două persoane, rupându-le una de alta. Aici este cheia iubirii ideale, nu vorbim de iubirea ca pasiune, de tipul amour fou, ci de ceva ce este mult mai străin muritorului de rând, de ceva ce implică mendrele absconsului.
Dacă e să căutăm romantismul, căutăm de fapt idealismul platonician. Dacă ne ducem la ideal, atunci cu siguranță putem să rupem din Rai. Altfel, ne mulțumim cu săgeți mundane. Și în fond, nu asta este totul, să pătrundem în abisul neînțelesului? Să ne dăm seama, ca Cioran, că adevărata înțelepciune e între patru pereți? Nu ai nevoie de foarte multe lucruri ca să ajungi la adevăr. Nu ai nevoie decât să lași lucrurile să curgă.